Marcel & Ioana. Reconfigurarea traseului

Dacă faci, bunăoară, o călătorie, nu departe, în apropiere, cum ar fi de la Cluj la Deva, dar, cu siguranţă că pe orisice direcţie în ţară, ai impresia unui imens şantier. Clujul este parcă infectat de săpături. Buboaie imense de asfalt spart care lasă să se vadă rănile murdare ale pământului sunt parcă aşezate cu meticulozitate, ca să-ţi facă nervii praf.

Coloane întregi de maşini oprite, cu şoferii nervoşi sau deprimaţi, privind stupefiaţi câte un grup de doi-trei muncitori care se prefac că lucrează ceva. Mai departe, la Turda, artera care ocoleşte centrul e un maidan în urma unui bombardament recent. Şanţuri care traversează şoseaua, din metru în metru, utilaje încremenite în proiect, câţiva oameni fumând printre ele... Mai încolo, la Alba Iulia, un oraş campion al prostiei edililor, parcă, circulaţia întreruptă la ieşirea din oraş, dar nesemnalizată din timp te face să ocoleşti pe cele mai îndepărtate drumuri oraşul, ca să poţi reveni în drumul de ocolire. Dar nici aşa n-ai scăpat: incredibila cretinitate senină a celor câţiva politişti puşi să dirijeze circulaţia şi să împartă cumva aluviunea de maşini redirecţionată, se răsfrânge în mod direct asupra tensiunii participanţilor la trafic. După o astfel de aventură, simţind şi văzând pe propria piele imensul şantier al ţării, ar trebui să aştepţi, din an în an, să se vadă ceva din această construcţie. Drumuri mai bune, case mai frumoase, şosele mai largi şi mai sigure.

Ca tablou general, România ar trebui să se "împlinească". Dar nu. În fiecare an ţara este acelaşi şantier abulic şi fără de sfârşit, aceeaşi paragină cârpită aiurea, pe ici şi pe colo. Ceea ce facem noi, ca oameni, ca cetăţeni ai ţării, şi, nu în ultimul rând, ca responsabili cu propriile noastre vieţi pe acest pământ, nu este altceva decât o perpetuă "reconfigurare a traseului". Cunoaşteti, desigur, vocea aceea penibilă a lui "Marcel" şi a "Ioanei", din aparatele GPS, care ne îndrumă, din intersecţie în intersecţie, prin oraşele Europei, până la destinaţie! Din timp în timp, când ratăm o stradă sau un sens giratoriu, ei ne spun cu o voce etilico-bolnăvicioasă, dar îngăduitoare şi falsă: "Reconfigurarea traseului!". Semn că itinerariul nostru poate şi trebuieşte a fi regândit. Falsă iluzie. Dacă Marcel şi Ioana din aparatul GPS au norocul de a fi în legătură cu sateliţii care survolează pământul şi electronica, şansa ca indicaţiile să se materializeze, nu astfel se întâmplă cu noi, trăitorii din România. În plus, Marcel & Ioana au norocul ca periodic cei care i-au "năşit" să le pună la dispoziţie un nou soft, ori de câte ori consideră ei că drumurile planetei se schimbă, dispar, se modernizează sau se închid.

Nouă nu ne spune însă nimeni că "traseul" s-a modificat, ce străzi anume sunt mai bune, care este traseul cel mai scurt către propriile noastre ţinte. Nu ne spune nimeni dacă nu vedem noi, cu propriii noştri "ochi ai minţii, că ţintele noastre sunt, de fapt, altele sau că ne îndreptăm pe drumuri aparent "corecte", spre ţinte false... Am ajuns atât de axaţi doar pe propria noastră viaţă, încât nu mai avem ochi pentru alegerile pe care ar trebui să le facem. Nu ne mai pasă, nu mai vedem că uneori mai apare câte cineva (şi vai, din nefericire, aceşti oameni vin atât de rar şi neaşteptat!), care ne arată direcţia bună. Nu-l mai vedem. Nu mai vrem să-l vedem. Fiindcă stăm cu ochii aţintiţi spre oameni care nu mai au nici un rol în viaţa noastră şi care nu fac altceva decât să ne îndepărteze de direcţia bună; să ne ţină captivi într-un trecut iluzoriu şi fals, ca şi când ne-ar acoperi ochii, cu voia noastră. Părem, parcă, extrem de "confuzaţi" şi condamnaţi să ne "reconfigurăm" traseul după propriile noastre iluzii, în general, oriunde am fi pe planetă. Mergem la întâmplare, pe drumuri neactualizate, nu ţinem seama decât de propriile noastre "marcaje"...

Rămânem pe drumurile pe care le-am hotărât cândva, când toate în jurul nostru arătau altfel. Nu ţinem seama de nimic, închidem ochii şi ne trezim, de cele mai multe ori, că am ajuns la o destinaţie care nu mai este a noastră, care nu mai e valabilă. Şi atunci, loviţi, tumefiaţi şi obosiţi de întâmplările false ale propriei vieţi, cu ultimele resurse de energie, şi chiar dacă nu mai are rost, vrem să reconfigurăm traseul. Nu privim niciodată în urăa, nu-i ascultăm niciodată pe cei care ne spun, cu glasuri stinse, că traseul nostru este greşit. Suntem plini de noi, le ştim pe toate, hotărârile noastre nu se vor schimba niciodată. "Aşa am hotărât", "Hotărârea mea a fost luată!" vom spune, de parcă aceste hotărâri ar fi singurele acte definitive, într-o lume a improbabilului şi a schimbării continue. E ca şi când nu am actualiza niciodată softul GPS-ului şi i-am lăsa pe Marcel şi Ioana să ne indice aceleaşi drumuri, drumuri care, de cele mai multe ori, sunt închise, nu se mai folosesc sau ne vor duce în complet alte direcţii decât am dori noi.

Ca şi când am fi hotărât, la un moment dat, să urmăm un traseu şi nu ne abatem de la el, nici atunci când am putea şti, am putea afla atât de uşor că există drumuri mai bune şi mai sigure... Dar, mai ales, am putea afla care este adevărata noastră destinaţie. Mai este ea, atunci când toate coordonatele s-au schimbat, aceeaşi? Mai corespunde cu ţelurile noastre, de oameni care ne transformăm şi nu mai semănăm, uneori, nici cu noi, cei de acum câteva luni? Mai sunt proiectele noastre aceleaşi? Mai suntem noi conectaţi la aceleaşi realităţi ca acum un an, ca acum cinci ani?

Ne mai interesează să ajungem în acelaşi loc? Sau, mai bine: mai avem oare curajul de a vedea realităţile noastre cu obiectivitatea care se cere? Mai avem curajul să ştim ce ne dorim cu adevărat, să ne "legăm" la situaţiile noastre, din prezentul vieţii noastre, şi nu din iluziile unui viitor nesigur? Mai vrem să aflăm itinerarele propriei fiinţe sau este mai comod să-i ascultăm pe Marcel şi pe Ioana, cu vocile lor artificiale, cum ne comandă, la infinit, "reconfigurarea" aceluiaşi traseu, neactualizat, încremenit, care ne duce, inevitabil, într-o fundătură?