Mai are oare rost, într-o societate atât de deschisă, de comunicativă și de structurată în nesfârșite feluri, să mai facem referire la apartenența politică sau, și mai ridicol, la doctrina politică, a celor care, prin votul dezabuzat al maselor, sunt numiți în fruntea comunității lor sau, chiar mai trist, în fruntea întregii țări? Am avut recent ocazia de a vizita două importante burguri transilvane: Baia Mare și Brașov (de altfel, aceste rânduri le scriu pe terasa unui frumos hotel din Poiana Brașov). Într-un cuvânt: cele două localități arată fabulos. Mâinile de gospodar se văd peste tot, începând cu drumurile frumos orânduite, trecând pe la fațadele savant refăcute, pentru a termina cu parcurile bogat înverzite. Fără îndoială, ele nu arată mai bine decât Cluj-Napoca (deși Brașovul...). Dar ce au cele trei importante orașe transilvane în comun? Faptul că în toate trei edili importanți sunt certați cu legea (președinți de consilii județene, primar în cazul Băii Mari, care ne-a oferit și rușinoasa premieră a unui jurământ depus în detenție).
Mai sunt oare edilii atât de importanți pe cât eram învățați să credem? Primăriile nu mai sunt mănunchiuri de oameni care fac treaba "zi lumină și noaptea la far", ci instituții puternice, cu sute de angajați, unii mai inamovibili decât judecătorii datorită înaltei și indispensabilei lor competențe. Ei sunt primii care au importanță în frumoasa înflorire a orașelor transilvane. În schimb, edilii aleși pe liste de partid și pe criterii de "mutre care inspiră..." devin din ce în ce mai dispensabili (atenție, lipsește "in-"!). Lucru care s-a văzut și la ultimele alegeri locale, unde lehamitea suverană a alegătorilor a propulsat în fruntea comunităților pe aceiași justițiabili prăfuiți, recidiviști cu atestat și hoți neprinși.
Ne pregătim acum de alegeri parlamentare. Bâlci politic în care rolul partidelor este determinant. În simulacrul de patriotism pe care îl prilejuiește acest eveniment ei se vor bate în piept cu cărămida cinstei și a corectitudinii, râvnind la poziții și demnități aducătoare de glorie și bani. Nu ridicați piatra ca să mă lapidați; din păcate, spre marea noastră dezamăgire națională, aceasta este percepția cetățenilor despre partidele României. Conform unui sondaj IRES desfășurat după toate regulile artei, în februarie 2016, a rezultat o imensă neîncredere și dezamăgire față de partidele politice. Nu mai puțin de 73% din respondenți au o părere proastă sau foarte proastă despre partidele politice, iar un aiuritor procent de 92% declară că nu au încredere în partidele politice!
Am putea numi acest procent "demolator". Într-adevăr, cum ai putea continua să coexiști cu un partener față de care ți-ai pierdut peste nouă zecimi din încredere? Ceea ce constatăm dacă intrăm în detaliile personale ale celor care au arătat atâta neîncredere în partidele politice este că această extrem de defavorabilă percepție este comună tuturor cetățenilor români, indiferent de culoarea lor politică. Fie că s-au declarat de stânga, de centru sau de dreapta, fie ei bărbați sau femei, cu studii puține sau tobă de carte, de la "coada vacii" sau de pe "floaștăr", tineri sau ninși de ani, cota neîncrederii lor oscilează în jurul fatidicului procent de 90%. În ceea ce privește părerea generală despre partide aprecierile sunt etalate pe o plajă mai largă, care merge până la 11%. Dar senzația generală rămâne aceeași: o adevărată hecatombă a partidelor, care par a fi destinate unei reciclări forțate și imediate în retortele necruțătoare ale opiniei publice românești.
Din fericire pentru importantele partide românești (și din nefericire pentru noi ceilalți, simpli și nevinovați votanți), nu există nici o instanță care să poată să se pronunțe asupra perimării fundamentale a milenarei instituții a partidului politic. Se aude vocea timidă, și mult prea așezată a președintelui Iohannis, care din prima clipă de mandat a cerut o reformă profundă a sistemului politic românesc, reformă care să înceapă cu principalii actori: partidele. Promovarea unui guvern tehnocrat, și propunerea de prelungire a mandatului tehnocrat și după alegerile parlamentare din toamnă, fac parte din același demers prezidențial. Din păcate, președintele este mult prea izolat, existând chiar riscul ca partidele să facă corp comun în fața sa, mânate de interesul suprem al perpetuării jafului și împilării pe care ele le practică mai mult sau mai puțin ascuns.
Singurul actor cu greutate reală rămâne poporul. Poporul care, atunci când este întrebat asupra părerii despre partide, și i se cere să-și sintetizeze părerea într-un singur cuvânt, nu găsește cuvinte apreciative decât în jalnica proporție de 3%! Popor care, fie că se declară de dreapta sau de stânga, moldovean, muntean sau transilvănean, nu găsește nici puterea, nici coeziunea necesare pentru a schimba ceva. Dezamăgirea poporului dă în cruntă abulie: după ce noua lege a partidelor a ușurat considerabil procedura de înființare, au apărut tot felul de struțo-cămile poftitoare la voturi și bani. Fără nici o haznă: 87% din români nu cunosc nici măcar un singur partid dintre aceste ciupercuțe oportuniste. Aceiași români - și aici este palma morală ce mai grea... - consideră, în proporție de 52%, că PCR a fost un partid mult mai bun decât oricare dintre partidele aflătoare pe jalnica scenă a politicii românești.
