Marea Insulă Roșie, numită astfel din cauza solului lateritic, de un roșu sângeriu intens, nu are nevoie de pinguini pentru a fi o destinație ieșită din comun. Cu o suprafață cât Franța și Benelux la un loc, lungă de 1580 km și lată de 560 km, cu o linie de coastă de peste 5000 km, această insulă, a patra ca mărime pe suprafața planetei, este un continent în sine. De la vest spre est poți traversa nouă tipuri diferite de climat, începând cu cel deșertic uscat și terminând cu cel tropical umed. Cei peste 22 de milioane de locuitori sunt împărțiți în 18 grupuri etnice, toate având rădăcini în migranții sosiți cu pirogi din zona sud-estului asiatic.
Făcând o apropiere (incorectă, fără îndoială) cu continentul african, influențați și de neglijenta peliculă americană numită, desigur, „Madagascar", europenii își închipuie că vor întâlni în Marea Insulă Roșie lei, girafe, hipopotami și zebre. Și pinguini, cum de nu (aici vorbim despre o altă peliculă, cu titlu pe măsură)! Din punct de vedere al diversității vieții de pe insulă, Madagascar este ceva unic la scara întregii planete: aproximativ 90% din speciile de viețuitoare sunt endemice, adică pot fi întâlnite doar între fruntariile Marii Insule Roșii! O situație care uluiește într-atât pe biologi, încât ei numesc Madagascarul „cel de-al optulea continent"!
Recunosc că am avut de multă vreme o chemare secretă și discretă de a lua calea acestui miracol al vieții terestre. Și mă bucur că, după decenii de (alte) priorități, am putut efectua această importantă călătorie. Bucuria mea a fost umbrită de situația îngrijorătoare a biodiversității din acest unic ecosistem insular. Pe fondul crizei mondiale declanșate în 2009, o lovitură de stat (încă una, într-un lung și absurd șir...) a destabilizat societatea malgașă, aflată de ceva vreme în intensă creștere demografică și profundă restructurare socială. Creștere demografică care accentuează stihinic impactul pe care activitățile umane îl au asupra mediului (fără a neglija căutarea de surse de hrană direct în natură, ultimă soluție pentru o populație înfometată). Astfel încât, dacă în 2009 se considera că 38% din speciile de lemurieni sunt amenințate, azi estimarea urcă la peste 90%, din care peste o treime se află în pericol de extincție!
Rupt din miticul continent Gondwana în urmă cu 165 de milioane de ani, Madagascar a adăpostit timp de eoni o faună specifică, dominată de lemurieni giganți și de uriașa pasăre Aepyornis, care cântărea până la 400 de kilograme (sic!). Sosirea omului, în urmă cu peste două milenii, a adus o hecatombă a vieții: masivii lemurieni și impunătorii Aepyornis au fost exterminați și ronțăiți cu deliciu de către invadatorii sosiți în pirogile lor cu balansier. Aproape 90% din pădurile insulei au fost lichidate pentru construirea de colibe sau producerea de mangal; se estimează că numai între 1950 și 2000 insula a pierdut 40% din suprafața împădurită.
Și nu vorbim aici despre o pădure oarecare. Vorbim despre pădurea malgașă, vorbim despre flora malgașă, în care găsim șase din cele opt specii de baobabi existente în lume. În Madagascar sunt 170 de specii de palmieri, mai multe decât oriunde altundeva în lume, din care 165 sunt endemice! Din cele 860 de specii de orhidee prezente în Madagascar, trei sferturi sunt endemice!
Și ce fac malgașii în ăst timp? Mănâncă, ard sau, pur și simplu, trec cu roata carului sau a camionului peste toate aceste bogății unice și de neînlocuit ale biosferei planetare. Mânați de cultura lor ancestrală, întemeiată pe soluții costisitoare din punct de vedere ecologic (agricultură extensivă prin arderea pădurilor și abandonarea vechilor ogoare), și foarte aplecată spre respectarea tradițiilor, malgașii de rând distrug anual 350.000 de hectare de pădure! Un adevărat holocaust biologic, în fața căruia se ridică firave doar gardurile șubrede care delimitează parcuri și rezervații naționale în care mai poți simți splendoarea, bogăția, plenitudinea și armonia care domneau înainte de infiltrarea pernicioasă a bolii numite OM.
În aceste locuri, sentimentul de autentic, de naturalețe și bogăție este copleșitor. Două lungi seri petrecute în solitudine (însoțit doar de un pahar de rom Dzama, ce credeați?...) pe prispa bungalou-ului amplasat în trupul rezervației Analamazoatra m-au făcut să înțeleg, o dată mai mult, ce simțea Lucian Blaga atunci când glăsuia despre „templul naturii sfânt". Jungla care se profila ca o masă uriașă, întunecată și zimțată, zgomotele bogate ale vieții care nu se odihnește nici o clipă, cerul profund, catifelat și înstelat, încins de aceeași Cale Lactee, dar tutelat de impunătoarea Cruce a Sudului, parfumul îmbătător al florilor necunoscute, vizitate de gângănii ciudate... toate acestea m-au luat ușurel de mână și m-au condus spre tainițele adânci ale sufletului meu, acolo unde se află depozitul de căpătâi al umanității mele.
Umanitate, fără îndoială, făurită în locuri precum acestea, vii, bogate și pilduitoare. În această bogăție pilduitoare s-a făurit tot ceea ce însemnăm noi acum, cu mult înainte de a ne refugia în junglele de beton, oțel și sticlă prin care ne închipuim că am devenit „civilizați". La fel cum oamenii sudului trebuie să călătorească în nord pentru a afla ce înseamnă această civilizație, la fel ar trebui să călătorim fiecare dintre noi spre sud, spre a afla care sunt rădăcinile profunde ale umanității din noi. Și asta, înainte ca acel sud să piară, nimicit de neliniștita noastră căutare a belșugului măsurat prin consum.
