Din punct de vedere jurnalistic, este, fără îndoială, un material bun şi chiar o exclusivitate, dar nu asta e ceea ce doresc să semnalez. Articolul arată lipsa de preocupare şi chiar impotenţa unor autorităţi locale care de două decenii îi mint pe cei 1.150 de proprietari din Palocsay. Este aproape incredibil că după 20 de ani, într-o Românie care face parte dintr-o Europă comună, se poate vorbi în termenii de la Palocsay despre retrocedări. Acolo, se refuză pur şi simplu retrocedarea unor proprietăţi care aparţin de drept oamenilor.
Ultimul argument a fost de un tembelism aiuritor, cei care ar trebui să se ocupe de retrocedarea unor proprietăţi luate abuziv spunând că, oricum, proprietarii de drept nu mai există şi unii moştenitori au vândut deja pe antecontracte o bună parte din terenuri. Chiar dacă ar fi aşa, şi poate e, nu văd cu ce schimbă asta datele problemei: neretrocedarea unor proprietăţi în România după 20 de ani de la aşa-zisa democratizare. Terenurile respective, la fel ca pe orice alt bun, fiecare le poate vinde şi răscumpara de câte ori vrea, e libertatea lui de a face ce doreşte cu ceea ce-i aparţine.
Din păcate, însă, moştenitorii din Palocsay sunt minţiţi şi fraieriţi cu bună ştiinţă de 20 de ani. Toţi cei care au condus oraşul şi judeţul au minţit cu neruşinare şi continuă să-i mintă pe bieţii oameni! Sunt unii care mor şi nu-şi văd pământurile înapoi. îmi amintesc bucuria bunicului meu, în 1993, când i s-a retrocedat un deal pe care odată era podgoria familiei. Chiar dacă, în momentul retrocedării, din vechea plantaţie de viţă nobilă, de 4,4 ha, nu mai erau decât butuci de vie nelucrată, din vechea livadă, doar nişte pomi bătrâni, iar casa de piatră ce străjuia via era pe jumătate dărâmată, în ochii bunicului meu am văzut lacrimi de bucurie, că ceea ce a fost odată al lui şi i-au luat comuniştii s-a reîntors către moştenitori.
Acelaşi lucru l-au simţit atât el, cât şi alţii atunci când, după 50 de ani, îşi primeau înapoi ceea ce le-a fost furat. Gândiţi-vă cum v-aţi simţi dvs. la momentul în care, din casa în care locuiţi, aţi fi mutaţi la demisol, iar în locurile în care v-aţi trezit azi- dimineaţă, de mâine ar dormi şi ar locui alte două sau trei familii. La fel, întrebaţi-vă cum ar fi ca în apartamentul pe care azi îl împărţiţi cu soţia, copiii sau părinţii, de mâine ar mai intra în două dintre camere o altă familie pe care partidul, conducerea de stat, ar impune-o.
Pentru cei care au venit la putere în ’48 era importantă uniformizarea socială şi lipsa oricăror diferenţieri între cetăţenii unei Românii ce trebuia aplatizată. Tocmai de aceea, bogăţia materială, dar şi cea spirituală (pentru că la fel au avut de suferit şi intelectualii vremii) trebuiau să dispară. Proletariatul trebuia, pur şi simplu, să anuleze aristocraţia şi burghezia vremii. Noua clasă muncitoare trebuia să devină stăpână fără drept pe ceea ce au construit generaţii întregi ale unor familii care au făcut istorie în România.
Probabil faptul că mulţi dintre cei care după 1990 au condus Clujul din postura de prefecţi, primari ori preşedinţi de consilii judeţene nu au avut un respect pentru dreptul de proprietate, acest fapt fiind o scăpare în cadrul educaţiei lor primare, s-a resimţit în modul în care au fost trataţi şi moştenitorii din Palocsay. Astăzi, însă, când la cârma Guvernului României se află un premier care cunoaşte în amănunt situaţia “bombei cu ceas” din Palocsay, mi se pare cel puţin lipsă de respect pentru acei oameni, dacă nu chiar dovadă de nesimţire, ca retrocedările acelor terenuri să întârzie.
P.S. Când, într-o după-amiază de primăvară, au venit comuniştii şi au luat batoza, presa de ulei, teascurile şi morile de struguri, atelajele şi cei opt cai, bunicul meu avea, a doua zi dimineaţă, părul alb. Mi-a povestit de mic copil cum se uita în gol de pe treptele casei, iar o parte dintre scursurile umane ale micului orăşel din podişul Transilvaniei râdeau şi făceau glume proaste, trăgând afară din curte animalele şi obiectele pe care le furau cu voie de la noua putere.
După zeci de ani de la acea după-amiază, ochii i se umpleau de lacrimi şi nu reuşea să-şi stăpânească emoţia, nefiind încă foarte convins că a făcut bine atunci când nu a luat coasa ori furca pentru a năvăli peste “hoţii de comunişti”. A fost, însă, hotărât până la capăt să nu semneze şi nu a semnat niciodată hârtiile prin care acele bunuri treceau de bună- voie în proprietatea puterii populare. Chiar dacă asta l-a făcut să îndure umilinţe şi nedreptăţi mulţi ani de la acele clipe.
Oare câţi dintre cei de la Palocsay nu au albit în momentul în care au rămas fără pământuri?! Poate singura şansă ca oamenii respectivi să-şi recapete ce e al lor sau al bunicilor/părinţilor lor este ca prefectul, subprefecţii, primarul, cei doi viceprimari şi premierul României, respectiv ministrul Agriculturii, să se puna în pielea celor care şi-au pierdut proprietăţile în urmă cu zeci de ani. Gândiţi-vă, stimaţi domni, care ar fi reacţia dvs. mâine, dacă vi s-ar lua peste noapte tot ceea ce aţi agonisit cu greu! Poate, în cazul acesta, veţi fi în stare să rezolvaţi “dosarul Palocsay”, care riscă să se transforme într-o ruşine a Clujului.
