Mitropolitul Bartolomeu - 91 de ani de la naştere

Ei bine, dacă există un fir roşu în viaţa plină de coborâri şi urcuşuri a vrednicului de pomenire Mitropolit Bartolomeu, atunci acesta nu poate fi decât dorinţa de libertate. Or, aşa cum o înţelegea şi o trăia, libertatea era pentru Mitropolitul Bartolomeu o luptă permanentă cu strâmbătatea, compromisul şi corupţia. În esenţă, lucrarea păcatului tocmai în aceasta constă: să deformeze, să compromită şi să corupă darurile lui Dumnezeu. Iată, motivul pentru care cine doreşte să îşi păstreze libertatea nu poate fi decât împotriva falsului, a flexibilităţii prost înţelese şi a lăcomiei, adică împotriva unui "mai mult" care, în fapt, se dovedeşte mereu un "mai puţin". În bună tradiţie filocalică, dorinţa de a rămâne liber este şi singura cale de a rămâne în Adevăr.

Nu este deloc întâmplător că Mitropolitul Bartolomeu îşi dorea în Testamentul său un urmaş care să fie adversar al corupţiei de orice fel. În general, figura ierarhului de la Cluj a fost asociată poziţiei ferme, clare şi argumentate. Era vocea prin excelenţă a Bisericii noastre, una a cărei lipsă este astăzi cu atât mai dureros resimţită. Predicile sale de la Nicula, pentru a da numai un exemplu, erau lecturi social-teologice de cea mai bună factură, încadrând mesajul duhovnicesc în orizontul contemporanilor. An de an, la cel mai mare pelerinaj ortodox din Transilvania, de Adormirea Maicii Domnului, se făcea auzit glasul Bisericii în accepţiunea ei nu de instituţie, ci de spaţiu al confruntării dintre Evanghelie şi realitate, un exerciţiu care, cum altminteri?, doare şi chiar răneşte pe unii, dar îi tămăduieşte şi încurajează pe alţii. De la corupţia spirituală la poluarea minţii şi de la asumarea unui loc demn în Europa la tarele clasei politice, mesajele păstorului trezeau şi surprindeau, arătând ce înseamnă concret asumarea spirituală a prezentului. Fără să îşi propună o agendă proprie, nefiind mânat de nici un interes ideologic, Mitropolitul Bartolomeu rezona pur şi simplu la grijile, temerile şi preocupările celor din jurul său. A reuşit să fie o conştiinţă pentru că ştia să asculte.

Această capacitate a deschiderii şi fermităţii în egală măsură, una completându-se cu cealaltă, este în esenţă o parte consistentă a moştenirii Mitropolitului Bartolomeu. Tipologia întrupată de el este una a ierarhului onest, uman, ţinându-şi rangul cu naturaleţe, slujind liturgic cu seriozitate, dar nu încruntat, inspirând respect, corect în decizii, pentru că este consecvent cu principiile, aplicând iconomia doar spre îndreptare, iar nu din complicitate sau comoditate, acordând mereu încă o şansă, înconjurat în bună parte de colaboratori având propriile lor opinii, iar nu doar de lingăi, capabil să îşi recunoască greşelile şi, în limitele posibilului, să le corecteze, generos, delimitându-se fără rest de lichelism, mai ales de cel practicat în Biserică, dar nu numai, reticent la orice tentativă de anexare politică, înzestrat cu viziune, curios, în stare să înveţe din mers, inclusiv cum se scrie la calculator şi cum se trimite un email!

Departe de a fi fost sau de a se fi considerat pe sine un om perfect, Mitropolitul Bartolomeu nu a renunţat pe durata unei vieţi lungi şi spectaculoase să fie cât mai aproape de idealul prietenilor lui Dumnezeu. De unde şi dorinţa lui, simplu formulată, de a fi înăuntru, în Casa Tatălui, fie şi lipit de zid. Or, un slujitor al Bisericii care îşi pune permanent problema propriei mântuiri nu are cum să nu vegheze la curăţenia aerului spiritual pe care semenii lui îl respiră, nu are cum să nu denunţe impostorii, mai ales pe cei aflaţi vremelnic în fruntea comunităţii de credinţă şi care practică în mod constant cinismul ca înlocuitor al credinţei şi carierismul în locul maturizării interioare. Având o astfel de plămadă, Mitropolitul Bartolomeu era resimţit de unii ca ameninţare, ceea ce explică ura pe care o mai vedem în lucrare, acum, când nu mai este printre noi. Dumnezeu să îl pomenească întru împărăţia Sa!

Radu Preda