Vreau, în rândurile care urmează, să nu fiu nici de partea lui, nici de partea celor care nu-l agreează. Iar demersul meu nu este unul pro sau contra acestui domn. Mă interesează mai mult ca observator şi, mai ales, ca om amplitudinea linşajului mediatic de care a avut parte. E drept, dlui Niculescu i se pot reproşa mai multe. Mai întâi, că este cel puţin ciudată prezenţa unui europarlamentar şi chiar a unui tânăr cu calităţile lui într-un club de manele, unde, se ştie, clienţii “de noapte” nu sunt profesori universitari, filosofi şi nici măcar politicieni.
Simpla prezenţă într-un astfel de loc, chiar şi fără un scandal, poate compromite orice bărbat sau femeie care are oarece pretenţii de a i se recunoaşte un anume statut social, intelectual sau cultural. Chiar şi dacă admitem că dl Niculescu are un hobby cel puţin original, manelele, tot i se poate reproşa (eventual?) consumul de alcool, dar şi uşurinţa cu care a tratat, din funcţia pe care o deţine, o astfel de noapte aventuroasă, într-un loc unde, practic, ţi se poate întâmpla orice.
Acum, dacă e să ne uităm şi în tabăra cealaltă, a celor care au făcut din acest incident un eşafod pentru linşajul tânărului în cauză, nu putem să nu constatăm că, cel puţin pentru moment, majoritatea care au scris sau au vorbit în media despre incident (unii cu bun simţ, alţii adoptând aerul de procuror ad-hoc), s-au făcut că uită, în opinia mea, nepermis, că dl Niculescu, în afară de greşelile omeneşti şi complicaţiile nefericite într-un local, situaţii care ni se pot întâmpla şi nouă, oricând, chiar şi pe stradă, în amiaza mare, are destule realizări şi calităţi, pe care acum, când acesta se află la necaz, s-ar zice că nu i le mai recunoaşte nimeni.
Paradoxal, Domnia Sa este, în afară de apartenenţa politică şi de funcţiile pe care le-a primit pe această linie, jurnalist. Ori, dacă gândim (şi) din acest unghi, respectiv dorim să facem comparaţie cu unii colegi din “breaslă” şi avem curaj să spunem lucrurilor pe nume, atunci poate că dl Niculescu nu mai pare atât de vinovat. Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar în cei 20 de ani de presă, dacă e să vorbim despre “prietenia cu Bachus” şi violenţă, am văzut întâmplări mult mai jenante, care au avut ca protagonişti jurnalişti – atât din Bucureşti, cât şi din Cluj -, dar am preferat, din spirit de breaslă, să nu arunc anatema.
Pentru că am considerat că suntem oameni, cu toţii, supuşi greşelilor. Altfel spus, “pre” glasul Bibliei, să nu arunc eu cu piatra. Numai că, între timp, lucrurile în presă s-au schimbat. Şi nu în bine. încet, încet, ziarele, dar mai ales televiziunile au început să miroasă a sânge. Vă amintiţi atitudinea presei şi în special a unui moderator al realităţii TV, în cazul ministrului liberal Orban, care, pasămite, ar fi lovit cu maşina o fetiţă? Dar, mai recent, în ultimele zile ale anului trecut, nimicirea fiului jurnalistului S.R. Stănescu, cea care a dus la sinuciderea acestuia?
Ce au în comun toate aceste “întâmplări”, a lui Rareş Niculescu, Ludovic Orban şi Mircea Stănescu? Doar faptul că înainte ca vreo instanţă să se pronunţe, cu toţii au fost declaraţi de către “procurorii de presă” vinovaţi. Nu încerc aici să apăr pe nici unul dintre cei menţionaţi mai sus. Poate vina lor este reală şi atunci ea se va dovedi acţionând, într-un fel sau altul, asupra propriilor destine ale protagoniştilor (sau a memoriei celui care s-a sinucis deja, probabil spre satisfacţia celor care l-au adus în faţa morţii!).
Oricum, în momentul acesta, scena publică pare că a judecat deja: Nu m-ar mira ca “moraliştii”, cei care n-au greşit niciodată, să ne spună că dl Rareş Niculescu trebuie să demisioneze şi, ca lucrurile să fie duse până la capăt, să i se anuleze diploma de la Ştiinţe Politice, să i se retragă public Ordinul “Bărbăţie şi Credinţă” oferit de preşedintele Băsescu şi, pentru justă pedeapsă, să fie, în sfârşit, executat în piaţa publică. E bine? E rău? Nu ştiu. Poate veţi şti, Dumneavoastră, cititorii...
P.S.
Celor care ne-au reproşat faptul că materialul din ziarul nostru de ieri, având ca subiect incidentul dlui Niculescu, nu a apărut pe pagina întâi (mai precis în deschiderea paginii 1) vreau să le reamintesc faptul că bătăile şi alte altercaţii din locuri publice puse pe prima pagină sunt, de obicei, apanajul tabloidelor. Iar ziarul “Ziua de Cluj” nu este un tabloid.
