În ciuda opiniilor lui Spengler, Europa nu este chiar atât de bătrână pe cât ar cere prezicerea de 1000 de ani făcută de el pentru durata maximă de existență a unei civilizații. Datele istorice nu-i dau în întregime dreptate: bogata civilizație chineză are la activ un traseu de 5.000 de ani de evoluție continuă și are acum o viață mai trepidantă ca niciodată. Chiar dacă a fost demult acoperită de praful deșertului, civilizația antică egipteană a durat aproape 3.000 de ani. Dar Europa pare a justifica, în bună măsură, sintagma de „Bătrână Doamnă" pe care am folosit-o în mod repetat la adresa ei.
Europa are o situație specială, care în mod cert nu este în folosul ei. Europa are dezavantajul unei situații geopolitice delicate. Motivele sunt multiple, de o complexitate și gravitate care par să fie gândite pentru a ne da dureri de cap. În primul rând, „Bătrâna Doamnă" a fost, până cu mai puțin de un secol în urmă, marele păpușar al politicii mondiale. Destinele tuturor națiunilor erau hotărâte în marile cancelarii europene, iar urmările acelor decizii necugetate și discreționare întrețin acum flăcările războiului peste tot pe planetă, cu precădere în lumea islamică. De aici, pârjolul revendicării și cotropirii se întinde încet, dar sigur, către spațiul european, mai ales către sectoarele sale cele mai dezvoltate și mai prospere.
Iar Europa este prizonieră în cel mai mic, mai populat și mai utilizat continent la planetei. Dacă scădem Rusia de dincoace de Urali, Europa este prizonieră într-un continent minuscul, care este de departe continentul cel mai încărcat cu semne ale locuirii și activității umane. Priviți imaginile nocturne surprinse din satelit: Europa sare în ochi prin întinderea cea mai mare a zonelor iluminate artificial, doar estul Americii de Nord și Japonia concurând ca strălucire. De aici vine și fragilitatea acestui bătrân continent; aglomerația și diversitatea umană, complexitatea structurilor artificiale produse de om, nevoile uriașe de energie și de resurse pentru a ține în funcțiune imensa bogăție pe care Europa a produs-o prin muncă proprie, dar și prin jefuirea timp de secole a întregii planete.
Fragilitatea sa internă face ca Europa să fie greu de apărat, indiferent daca este vorba despre o cotropire cu braț armat sau despre una realizata prin insidioasa imigrare a celor săraci și pofticioși. Puterea militară a Europei s-a deteriorat puternic în ultimii 50 de ani, nu atât prin stagnare tehnologică, cât prin moleșirea spiritului de luptă din cauza vieții prea sigure și prea îmbelșugate (și așa se făcu că Rusia a ocupat Crimeea fără măcar un singur foc de armă...).
O altă cauză a moleșirii Europei este transferarea necugetată a competențelor de apărare înspre campionul musculos de peste ocean, a cărui lipsă de finețe în înțelegerea dinamicilor din politică mondială nu este întrecută decât de absurditatea acțiunilor intervenționiste. Prin aceasta, Europa a ratat șansa, dar și imperativul de a avea un cuvânt limpede de spus în politica mondială și de a întreține legături funcționale și pragmatice cu puterile mondiale care sunt Rusia și China.
Europa credea că, după potolirea spiritelor planetare prin creșterea generalizată a prosperității, a educației și a integrării comunicaționale, după formarea Uniunii Europene, cea mai bogată entitate economică și politică mondială, nu va avea altceva de făcut decât să-și gestioneze liniștită și fericită prosperitatea, torcând precum o pisicuță răsfățată în cuibușorul ei călduț. Greșeală, greșeală și iarăși greșeală!
În timp ce Bătrâna Doamnă credea că va avea bătrâneți liniștite și senine, înverșunarea și numărul celor care doresc să se înfrupte din avuția ei a crescut uluitor. Din Bangladesh până în Guineea și în Somalia, națiuni întregi măcinate de sărăcie, foamete, război și cumplit genocid etnic sau cultural privesc cu ochi hulpavi înspre acest tărâm al făgăduinței, dorind să se stabilească aici și să beneficieze de toate drepturile europene, fără a-și asuma niciuna dintre obligații.
Fenomenul invaziei este în plină desfășurare. Dar este tăcut, se manifestă suficient de cuminte pentru a permite europenilor să toarcă în continuare fericiți. Mai apar în presă semnale alarmante, cum este raportul Butler-Sloss, care conchide că Marea Britanie, confruntată cu creșterea valurilor umaniste și noncreștine, nu mai este o țară creștină și ar trebui să nu se mai comporte ca atare. Martin Schulz, președintele Parlamentului European, avertizează că tendințele naționaliste și creșterea populismului riscă să ducă, în următorii zece ani, la dispariția Uniunii Europene.
Ministrul de externe al Germaniei intervine și el, afirmând că, fără acțiuni unitare de gestionare a crizei refugiaților, proiectul Europei unite riscă să se prăbușească. Este propusă și înființarea unei Agenții europene pentru frontierele europene și paza de coastă, care să se implice, inclusiv „manu militari", în gestionarea imensei presiuni pe care fluxul de imigranți o creează asupra spațiului european, asupra spațiului Schengen cu osebire (este oare momentul să ne bucurăm, în secret, că nu suntem parte a acestui spațiu, care îi atrage ca un magnet pe toți năpăstuiții planetei?).
Cu mulți ani în urmă stăteam la coadă la salam, vorbind în șoaptă, înfricoșat, despre recent anunțata creștere a prețului mezelurilor. Un bătrânel hâtru aruncă în gura mare: „Apăi, numai un pic n-o fost bine, și iară-i rău!". Așa și cu Europa, de-abia ce ieși din chinurile refacerii (după al Doilea război mondial) și facerii actuale (prin constituirea utopicei Uniuni Europene), că însăși existența sa ca entitate, ca Bătrână Doamnă a civilizației planetare, este abrupt și dureros pusă sub semnul întrebării. Va muri Europa? Bănuiesc că nu... sper că nu va muri în sensul definit de Spengler. Dar s-ar putea, dacă rămânem cu mintea noastră de acum, să nu ne placă cum va arăta Lumea Veche peste doar câteva decenii.
