Momentul istoric 23 august şi …ardelenii

Ziua de 23 august 1944, moment istoric naţional, pare să fi intrat în uitare. Mulţi nu suportă gândul că dictatorul Ion Antonescu, pe care îl consideră un mare patriot, a sfârşit în faţa plutonului de execuţie.

Eram de 13 ani când s-a anunţat la radio discursul Regelui Mihai I şi îmi amintesc foarte bine cum ieşise tot satul pe uliţe, femeile plângând de bucurie că s-a pus capăt războiului – credeau cu toţi atunci - care a îndoliat satul, aproape toţi tinerii căzând la Stalingrad sau pe Don.

 

De fapt, despre această zi, eu zic istorică, au rămas multe mărturii scrise, astfel că se poate face o imagine clară a ceea ce s-a întâmplat, dincolo de consemnarea seacă  a arhivelor oficiale. Personal, cel mai mult cred în însemnările lui Ion Hudiţă (pe atunci secretar general al P.N.Ţ), care, în “Jurnalul politic” (1 ianuarie-24 august 1944, fiind martor la evenimente, ne dă cea mai autentică versiune... Plecând de la locuinţa lui, împreună cu Iuliu Maniu, în ziua de 23 august, după ce li s-a comunicat telefonic şi codificat arestarea  Antoneştilor la Palat, el scrie: “Am intrat prin poarta din Ştirbei Vodă, unde ne-a aşteptat Buzeşti. Lumea se plimba liniştită pe Calea Victoriei, iar pe trotuarul dinspre Splendid Park, câţiva ofiţeri nemţi şedeau de vorbă(...) Dacă ar afla ei ce evenimente grave se petreceau peste drum în acel moment, în Palatul Regal, n-ar şti unde să se mai ascundă (...)Când am intrat în Palat, era 5 şi 16 minute.

 

Buzeşti s-a sărutat cu Maniu şi cu mine şi ne-a condus  în camera din fundul clădirii unde se aflau Regele, Constantin Sănătescu(comandatul gărzii)şi generalul Aldea.(...) Regele , foarte emoţionat şi congestionat la faţă, ne-a strâns mâna cu multă căldură, fără să pronunţe vreun cuvânt. “Majestate, i s-a adresat Maniu, vă felicit din toată inima pentru măreţul act prin care aţi salvat ţara într-un moment atât de grav!(...) Dumnezeu să vă ajute să duceţi cu bine până la capăt măreaţa acţiune pe care aţi început-o atât de curajos! “Eu mi-am făcut datoria de suveran, dle Maniu”, i-a răspuns regele; e rândul meu acum să vă mulţumesc dvs. în special pentru sprijinul moral şi politic pe care mi l-aţi dat şi fără de care eu n-aş fi putut întreprinde nimic din ceea ce am realizat în momentul de faţă. Regele, la îndemnul lui Maniu, a povestit discuţiile pe care le-a avut cu Antoneştii până la arestare. Aceştia, deşi au recunoscut că situaţia noastră de pe front este foarte gravă, au repetat şi susţinut că războiul trebuie continuat pe linia de rezistenţă Focşani-Nămoloasa –Galaţi, şi, eventual cu sprijinul Turciei şi aprobarea lui...Hitler, să acţioneze pentru un armistiţiu convenabil. Etc.,etc.

 

Ceea ce a urmat se ştie : luptele cu formaţiile germane din jurul Bucureştiului, armata română şi locuitorii Capitalei barându-le intrarea în oraş. Dar mai puţini  ştiu că ceea ce comuniştii mai târziu, falsificând adevărul, au numit “ gărzi patriotice”, organizate şi, chipurile, conduse de ei, erau, de fapt, comitetele cetăţeneşti ae PNT din cele 120 de circumscripţii ale Capitalei. Legat de acest fapt, Hudiţă ne spune că erau  formate din  membrii organizaţiilor PNT, la care s-au adăugat câţiva social-democraţi şi foarte pţini comunişti.Dar baza puterii lor pentru organizarea  unei rezistenţe  contra nemţilor şi a legionarilor au format-o refugiaţii ardeleni  din  societatea “ProTransilvania”, pe care o conducea  Ghiţă Pop. Pentru că -scrie Hudiţă - ei reprezentau elementul cel mai dinamic din aceste comitete cetăţeneşti.

 

Şi acum, în final, fie-ne permisă o întrebare: de ce nu recunoaştem ziua de 23 august ca pe o sărbătoare naţională, evenimentul scurtând războiul cu 6 luni şi salvând astfel de la moarte alte mii de oameni şi de la distrugeri numeroase localităţi, acest act atenuând, oarecum, pentru România dezastrul tăvălugului roşu care se rostogolea nemilos şi catastrofal peste Europa ?!!

Cu toate că de ceea  ce ne-a fost frică, n-am scăpat.