Mai întâi, surpriză, cei doi popândăi puşi în fruntea opoziţiei au ajuns la Cotroceni singuri, nu cum se obişnuia, cu ditai alaiul de bărbaţi de stat, dornici să-şi mângâie şezuturile cu catifeaua cotrocenistă. Fără multe politeţuri, şi-au prezentat oferta, fireşte ne-negociabilă, şi au aşteptat să fie uşuiţi afară în şuturi, ca să aibă de ce să se smiorcăie seara în menajeriile televizate ale prietenilor. Luat puţin pe sus, preşedintele Băsescu a reacţionat la început molatec, apoi s-a repliat şi s-a prins în vorbă despre un subiect la care se pricepea: reforma parlamentară. Părea chiar dispus să renunţe la obsesia monocameralismului, în schimbul susţinerii pentru reorganizarea teritorială, urmând ca Senatul să se transforme într-o cameră a regiunilor, iar sistemul parlamentar, într-unul cu adevărat bicameral. Surpriză, din nou! Cele două părţi beligerante dădeau mici semne că ar putea purta chiar un dialog. Treptat, dialogul a ajuns să fie un schimb de replici fără vreo legătură între ele, fiecare dintre interlocutori dând senzaţia că vorbeşte doar să se audă la televizor. Nici nu ar fi de mirare, câtă vreme opoziţia a cerut ca întreaga discuţie să se poarte în prezenţa presei. Aici suntem, deloc surprinzător, într-o fundătură evidentă: politica nu mai există în afara televizorului.
Or, politicile sunt, prin excelenţă, rodul negocierii unor forţe politice aflate, dacă nu pe poziţii antagonice, cel puţin în disensiune cu privire la multe aspecte. De fiecare dată, negocierea începe de pe poziţii care par ireconciliabile, urmează zile şi nopţi multe de negociere, de măsurare comparativă a posibilelor efecte, de întoarcere a situaţiilor pe toate feţele, de brainstorming pentru găsirea unor soluţii alternative etc. Majoritatea se petrec în privat, în afara razei de acţiune a presei, pentru că aflarea unor paşi intermediari din negociere poate dăuna nu doar negocierii în sine şi produsului său politic final, ci şi celor care află şi au dificultăţi în a discerne deciziile deja luate de proiectele negociate. Într-un anumit stadiu al negocierii, discuţiile se opresc, forurile decizionale se întrunesc şi iau deciziile sub formă de acte normative.
Fireşte că, privite comparativ, forma finală nu se suprapune decât arareori cu vreuna dintre formele iniţiale, de la care se plecase la negociere. Prin urmare, fiecare dintre părţi va putea prezenta drept succes propriile propuneri care au supravieţuit lungului şir de modificări succesive. Dar, în aceeaşi măsură, îi va fi uşor să evidenţieze eşecurile opozanţilor de a-şi impune poziţia. Ambele situaţii sunt posibile, iar alegerea uneia sau alteia dintre tactici este, până la urmă, măsura unui minim şi necesar fairplay politic, admirabil în teorie, dar complet ignorat de electorat, în practică. După mulţi ani, suntem în punctul în care cea mai mică cedare de poziţie pe parcursul procesului de negociere devine ştire de presă, este mestecată ore în şir de tot felul de neaveniţi pe la televizor, pentru ca în final să se constate că toţi sunt nişte hoţi şi nişte proşti (cu excepţiile notabile ale prietenilor politici apropiaţi, care sunt condamnaţi la imaculare).
Şi carnasiera Băsescu, şi Lolek şi Bolek din opoziţie au plecat de la Cotroceni cu senzaţia că au câştigat competiţia retorică. După o scurtă bârfuşoară cu sfătuitorii şi o ocheadă spre televizor, s-au răzgândit: nu au chiar câştigat, dar este cert că persoana care a pierdut a fost celălalt. Prin urmare, nu avem voie la compromisuri, ne păstrăm tari pe poziţii şi crăpăm de gât cu părerile noastre, că doar oricât de imbecile ar fi, tot ale noastre sunt. Punct.
Vi se pare că după acest algoritm se va putea ajunge vreodată la un liman cu proiectele noii Constituţii şi reorganizării teritoriale? Câtă vreme discuţia dintre opoziţie şi putere nu se poartă decât la televizor, în văzul tuturora, niciuna dintre părţi nu va ceda, iar compromisul este iremediabil compromis. Iar boborul va privi hipnotizat în sticla având culori jucăuşe precum în oglindă, admirându-şi propria băltire şi nemişcare înaintea tuturor marilor decizii, invariabil luate de alţii.
P.S.: "Supăraţii" din piaţa Syntagma de la Atena s-au prins de toată mişcarea şi, dintr-un ireproductibil simţ al suvera-nităţii ţâfnoase, au pus bazele celor mai ample proteste din Europa ultimilor ani. Diferenţele dintre ei şi noi sunt două, mari şi late: întâi, că România nu s-a prăbuşit, apoi că în mintea noastră reflexele laturii contestatare a demo-craţiei se amestecă cu un îndemn celebru: "Aşezaţi-vă liniştiţi la locurile voastre!"
