Natură moartă cu vaci costelive şi boi destui

Teama mea cea mai mare e aceea ca statul român să nu se transforme definitiv în monstrul cu trei capete şi jumătate care a început să devină.

 Legislativul, Executivul şi Juridicul, transmiterea separată a funcţiunilor de putere între acestea şi echilibrul puterilor prin mecanisme de control reciproc constituie fundamentul oricărui stat constituţional modern.

 

De sute de ani încoace, statul de drept se construieşte astfel, iar cetăţenii săi au siguranţa că instinctul despotic al statului va rămâne în latenţă. De vreo sută de ani, a apărut în schemă un actor nou, presa, căreia îi place la nebunie să i se spună “a patra putere”. Rolul care îi place să îi fie atribuit este acela de a controla şi veghea legalitate şi legitimitatea acţiunilor tuturor celorlalte puteri, drept pentru care a primit prerogative şi dispense speciale din partea organismelor internaţionale care se ocupă cu apărarea drepturilor omului.

 

 Oare cum arată această arhitectură instituţională la noi, în această vară fierbinte şi crizată? Legislativul creează legi puţine şi contradictorii, intră în vacanţe prelungite în preajma alegerilor, pentru ca membrii săi să poată pregăti din timp plasele cu orez şi făină, face scut în jurul bandiţilor cu gulere albe, una peste alta, dă senzaţia acută de cloacă pestilenţială ce are nevoie de ditai Casa Poporului pentru a-şi dispersa putoarea într-un spaţiu cât mai larg, ca să se dilueze, măcar puţin.

 

Executivul simte nevoia să preia funcţia Legislativului molatec şi emite ordonanţe peste ordonanţe, într-o diaree normativă incoercibilă. Cu toate asigurările de la începutul mandatului, toate guvernele post-’89 s-au comportat la fel. Guvernul Boc e unic doar prin impertinenţa cu care îşi clamează competenţa constituţională, prin girul prim-ministrului, în vreme ce Curtea Constituţională îi desfiinţează sistematic producţiile dubioase. Mai mult, fără să vadă pădurea de copaci, ne împrumută pe toţi pauşal pe termen lung pentru a-şi cumpăra miliarde de spice de bonfaiere, ca să taie stejarii ce-i barează drumul. Tancurile luate pe post de buldozere de Ion Dumitru, fostul director de la Romsilva, păstrau măcar iluzia adecvării prin dimensiuni.

 

Juridicul moare, dar nu se predă. Cu sute şi sute de dosare judecate pe zi, personalul instanţelor pare format din napoleoni pe foc automat, de te mai şi miri când naiba mai reuşesc să-şi palmeze şpăgile despre care vorbeşte folclorul popular şi mercurialul oral al oricărei săli de tribunal. Oameni puţini, dosare multe, legi alambicate, limbaj încifrat, suspiciuni imposibil nici de dovedit, nici de demontat, suprastructura CSM-ului pe post de arici în jurul sistemului şi perpetua senzaţie că dreptatea umblă cu capul spart.

 

Oamenii legii se simt nedreptăţiţi că nu-şi iau mega-sporurile pe care şi le rezolvaseră când economia ţării duduia, iar justiţiabilii sunt nemulţumiţi că plicurile judicios (sic!) distribuite s-au făcut nevăzute, deodată cu închipuirea propriei dreptăţi, oricât ar fi fost ea de subiectivă.

 

în tot peisajul, presa funcţionează pe post de dublă oglindă. într-o faţă, le reflectă distorsionat pe celelalte trei puteri – desigur, măsura distorsiunii e dată de cantitatea de argint dosită în spatele oglinzii. A doua faţă e oglinda-instrument de alimentare a propriei vanităţi – căzută în auto-admiraţie, presa nu e în stare niciodată să-şi admită propriile greşeli şi vede în orice semnalare a lor un atac la libertatea de exprimare şi la alte libertăţi, principii şi franţuzisme ce dau minunat din coadă. Spectacolul ca mod de viaţă e valoarea sa supremă. Adevărul, care îi aparţine în exclusivitate, e negociat cu partenerii de la putere, apoi construit cu migală din sofisme bine lustruite, repetate obsedant. De la mine, cititor şi privitor, aşteaptă să mă extaziez zilnic că nu mai trebuie să gândesc, că doar sunt destui care fac asta în locul meu. La ei e puterea mea de a gândi.

 

Controlul reciproc dintre cele trei puteri şi jumătate este simulat la marea artă, asta e regula. Excepţiile, puţine şi dătătoare de oxigen (cazul anchetei lui Cătălin Tolontan asupra matrapazlâcurilor de la MTS e emblematic), funcţionează ca momeală populară, pentru a se păstra amăgirea mecanismului uns al statului de drept. Când colo, statul român e făcut din alt aluat.

 

 Dospeala multă l-a supradimensionat într-atâta, de acum abia îşi mai încape în instituţii şi birouri, umplute cu funcţionari-comutator, care-şi schimbă culoarea şi proprietăţile din 4 în 4 ani. Plesneşte încet-încet, pe măsură ce înghite, lăsând la iveală doar câte puţin din putregaiul călduţ. Oricât ar părea de scabros, există oameni care asta doresc de la viaţă: să fie parte dintr-un putregai dospit şi să-şi caute fericirea şi menirea printre alţii asemenea.

 

Toată şandramaua mai are puţin. Oblăduirea trans-partinică şi trans-instituţională a unor sforari iscusiţi nu va mai ajuta deloc. Scăpare, de acum nu mai există. Arşiţa firească a acestei veri e doar semnul diabolic al unei secete de mulţi ani, anii vacilor costelive.

 

Criza nu uită şi nu iartă nici prostia, nici naivitatea, nici ticăloşia, nici împăunarea degeaba. Una peste alta, ni le vom plăti fiecare, după cum le-am săvârşit ani la rând şi nu încetăm s-o facem nici pe catafalcul ultimei vaci grase care ne-a trecut prin bătătură.