Neliniştile inutile ale unui bacalaureat naiv

Şi atunci, ceea ce unii nostalgici numeau „examenul maturităţii" era un mecanism bine rodat, în care bunăvoinţa reciprocă în triunghiul părinţi cotizanţi - elevi stresaţi - profesori indulgenţi reprezenta fundamentul unor rezultate exemplare ale liceului cu pricina, în competiţia permanentă cu celelalte şcoli din judeţ şi din ţară. Când am văzut rezultatele de la admitere la o altă secţie a facultăţii la care candidam, am rămas cu gura căscată: din cele 50 de locuri la „fără taxă", primele 49 erau ocupate de bacalaureaţi cu 10 curat, iar nefericitul de pe locul 50 avea 9,98. În tot cazul, ţin minte că în judeţul Alba, unde am terminat eu liceul, au fost în acel an doar două note de 10. M-au luat toate apele, dar nu-mi aduc aminte de ce: de ciudă că lor le mersese mintea mai bine decât nouă şi au ales să dea o şpagă mai groasă?, de nervi că nu am învăţat mai bine?, de invidie că în alte părţi ale ţării copiii de pe acolo au apucat mai de mici la banane şi li s-au dezvoltat neuronii mai vânjoşi?

Erau deja câţiva ani de când nota avea o greutate sporită, de când cu „reformele" d-lui. Marga şi cu decizia universităţilor de a considera bacalaureatul suficient pentru departajarea candidaţilor la admitere. Lucrurile apucaseră deja pe făgaşul pe care au ajuns azi: cu cât miza este mai importantă, cu atât şpaga va fi mai grasă şi mai larg răspândită. Cu vreo alţi 10-15 ani înainte, se spune că profesorii de specialitate de prin licee rezolvau expeditiv subiectele chiar după aflarea enunţurilor, le copiau şi umblau din sală în sală cu foile, împrăştiindu-le prin bănci cu ajutorul supraveghetorilor. Erau vremuri în care liceele cu rata de promovare de nouăzeci şi ceva la sută erau de râsul judeţului, iar vorba preferată a „copiilor" suna cam aşa: „Bac-ul nu se dă, bac-ul se ia!" Oricum, nu rămânea mare lucru de făcut cu foaia gălbuie de carton. Ţi-o cerea la înscrierea la facultate doar ca să vadă că nu eşti vreun adunat de prin şanţuri, dar mai apoi pentru statutul de student trebuia să treci printr-un examen cu adevărat serios, adeseori primul din cariera fiecărui candidat.

Nu, ne înfiorăm aproape degeaba, şpaga, ca orice fenomen cultural, nu a apărut deodată cu d-na. Costica şi cu alţii precum ea, ci ne-a fost alături multe decenii la rând, îmbrăcând forme diverse. De multe ori, corupţia se devoala sub forma unui troc de care depindea chiar supravieţuirea individuală: ulei contra (meditaţii pentru) evitarea repetenţiei, carne de miel de Paşti contra chiuretaj, cuţit de vânătoare cu lama de oţel călit contra repartiţie la combinatul din oraş. Cui credeţi că îi mai ardea de frământări etice, într-o vreme când procurorii oricum erau ocupaţi cu altele, de pildă să-i prindă pe cei care strâmbau din nas la neprihănita orânduire comunistă ce ne era hărăzită tuturor? Trăind în acea lume, mulţi dintre noi au înţeles corupţia ca pe o necesitate a supravieţuirii sau, oricum, ca pe un mecanism ubicuu de înlesnire a ei. Revenind la zilele noastre, constatăm că practicile sunt aceleaşi, iar diferenţa stă doar în finalitatea demersului de corupţie, de ambele părţi. Nici vieţile corupţilor, nici cele ale corupătorilor nu mai depind de săvârşirea actului de corupţie. Cultura contemporană a confortului ne împinge spre un nou deziderat ultim al vieţii sub stindardul corupţiei. Nu supravieţuirea, ci bunăstarea zgomotoasă. Nimic nu este întâmplător: cerându-i-se să vorbească despre modelul său în viaţă, un absolvent l-a ales pe Gigi Becali, dar numai până la întâmplarea cu puşcăria.

Mă indignez fără scăpare văzând istericalele televizate ale ţaţelor cu poalele-n cap, plângându-i pe „bieţii copii", stresaţi de procurorii care le cer declaraţii. Alături, un domn îi înfierează pe poliţişti şi procurori laolaltă, că şi-au permis să-i facă dosar pentru ultraj mustăciosului care a pocnit un poliţist, fără să ştie că prin alte state mai puţin „poliţieneşti", domnul cu pricina ar fi fost imobilizat rapid şi calmat „prin mijloace specifice". Din televizor răzbate o mare toleranţă pentru corupţie şi corupţi; în egală măsură, forţele statului chemate prin lege să apere şi să restabilească legalitatea, specifică statului de drept, sunt certate pe toate vocile pentru abuzurile închipuite pe care le comit. Însuşi primul ministru comite comparaţii mustrătoare la adresa procurorilor de astăzi, invocând perioade istorice pe care se face că nu le cunoaşte în reala lor semnificaţie (mandatul d-lui. Daniel Morar, respectiv perioada comunistă). Mistificările imunde ale d-lui. Ponta nu mă mai surprind de mult, dar par să găsească încă ecouri în rândul compatrioţilor mei, vedete de televiziune. Să fie doar o atitudine marginală a unor posturi TV deconectate de la pulsul societăţii? Sau însuşi nucleul opiniei publice în ansamblu, obişnuită în aşa hal cu corupţia, încât o consideră parte a corpului social? Nu vreau să aflu vreun răspuns, mulţumesc!