Situaţia a început să se schimbe semnificativ în 1997, când, prin Notificarea nr. 19.776, din 22 decembrie 1997, a Ministrului Educaţiei Naţionale, universităţile au fost autorizate să-şi stabilească autonom locurile de studii. Ordonanţa Guvernului României nr. 54, din 14 august 1998, a consacrat soluţia. La acest pas s-a adăugat Ordonanţa Guvernului nr. 102, din 27 august 1998, care a lansat formarea continuă în România. Situaţia nu s-a schimbat destul nici până la această oră.
Conform datelor oficiale, România prezintă şi în 2008 o prea mică pondere a licenţiaţilor (încă sub 10% din populaţie, în vreme ce unele ţări se îndreaptă spre 50%), prea puţini studenţi într-o cohortă (în jur de 45%, în timp ce Uniunea Europeană se apropie, ca medie, de 60%) şi prea puţină populaţie trecută prin formarea continuă. Nivelul de calificare din societate are carenţe (“The Economist” semnala, nu demult, “incompetenţa” deciziilor), iar declinul profesiilor – ca urmare a stagnării reformelor din educaţie şi a demoralizării din societate – este, deja, alarmant. Pe de altă parte, în ultimii ani s-a întărit tendinţa unor “universităţi” de a înscrie studenţi de dragul profitului, după cum s-au înregistrat comercializări ale examenelor. Vânzarea de examene, eliberarea de diplome fără acoperire, comercializarea titlurilor trebuie condamnate fără compromis şi combătute cu orice mijloc. Nu este de neglijat persistenţa în a preda studenţilor discipline sau conţinuturi care nu au niciun efect în practicarea joburilor. Este o situaţie care întăreşte ruptura pregătirii universitare de nevoile angajatorilor.
Lucrurile nu mai pot fi lăsate la voia întâmplării. Eu cred că universităţile de prim-plan trebuie să reacţioneze neîntârziat cu programe de extindere şi de intensificare a educaţiei. în orice caz, resimţim criza economică, în care România a intrat şi se adânceşte, ca o raţiune în plus pentru ca Universitatea “Babeş-Bolyai” să îşi extindă şi intensifice programul educaţional. Sunt deja indicii că lumea de după criză va fi diferită şi că educaţia poate reprezenta vehiculul relansării.
Intreprindem, în orice caz, acum, patru acţiuni majore. Prima este revizuirea planurilor de învăţământ şi încheierea actualei reforme curriculare, încât pregătirea studenţilor să se adecveze cerinţelor angajatorilor. Universităţile nu pot anticipa, în mod complet, nicăieri în lume, cerinţele pieţei, dar universităţile de prim-plan de la noi trebuie să îşi asume explicit răspunderea pentru starea educaţiei în societate şi dezvoltarea tehnologică, administrativă şi culturală a ţării. A doua acţiune este reorientarea studenţilor spre domenii slab acoperite în România – biotehnologii, biomedicină, nutriţie, energii alternative, geodezie, administraţie, management, management cultural, economia verde etc.
A treia este amplasarea unei reţele dese de învăţământ superior netradiţional – “on-line education”, “formare continuă”, “educaţia adulţilor”. Luăm ca reper preocuparea ce se manifestă în ţări dezvoltate (de pildă, în SUA) de a asigura oportunităţi de învăţare cât mai multor oameni şi de a ieşi din criză intensificând educaţia. Este de luat în seamă, şi în România, împrejurarea că validitatea profesională a unei diplome nu numai că nu este nelimitată, dar va fi tot mai scurtă. A patra acţiune este diversificarea nivelelor de pregătire – în structura licenţă, master, doctorat, studii postdoctorale, formare continuă, studii avansate – încât mai mulţi oameni să înveţe. Trebuie considerat şi în ţara noastră faptul că absolvirea unei trepte de învăţământ superior tinde spre generalizare, oricât de pretenţios sună termenul.
Şanse sporite de învăţământ superior înseamnă echitate. împotriva tendinţei de creştere a unor “universităţi” prin subminarea criteriilor profesionale, trebuie spus că nu este echitate decât acolo unde există calitate şi competitivitate. De aceea, extinderea educaţiei nu are nimic de a face cu sporirea efectivului de “universităţi” sau cu dilatarea fără premise indispensabile (profesori veritabili, infrastructură etc.) a programelor de astăzi. Nu mărimea conferă relevanţă unei universităţi, ci calitatea efectivă a studiilor.
Diverse persoane cultivă la noi, din nou – chiar în momentul în care în orice ţară civilizată se caută extinderea şi intensificarea educaţiei (S.U.A., care are cele mai prestigioase universităţi, îşi pune problema creşterii “nivelului” educaţiei, încât ne putem întreba: ce ar trebui să facă cei care nu au universităţi comparabile cu cele americane?) – ideea greşită că ar fi prea mulţi studenţi în raport cu slujbele aflate la dispoziţie. Sunt, paradoxal, persoane din facultăţi care nu atrag studenţi, oameni care se tem de concurenţa noilor absolvenţi sau de concurenţă pur şi simplu, responsabili de oficii ale forţelor de muncă judeţene care îşi închipuie că lumea se sfârşeşte cu ei.
Or, trebuie amintite câteva lucruri simple. A studia în învăţământul superior este, în fond, un drept al persoanei, iar acest drept se asumă explicit în tot mai multe ţări. Validitatea profesională a unei diplome nu mai este nelimitată; probabil că ea încetează înainte de zece ani, dacă nu intervine formarea continuă. Tendinţa ţărilor dezvoltate este să generalizeze treptat nivelul bachelor. Desigur că problema găsirii unui loc de muncă de către absolvent este crucială şi trebuie abordată cu toată gravitatea de către multe instanţe ale administraţiei. Este, însă, un fapt bine stabilit acela că absolvenţii de învăţământ superior adevărat găsesc mai uşor slujbe decât ceilalţi.
