Nevoia schimbării

Ţara noastră se află, odată cu alegerea Preşedintelui, în 6 decembrie 2009, în faţa unei alternative cruciale: rămâne România o ţară administrată diletant, guvernată prin învrăjbire şi izolată, într-o lume a comunicării neîngrădite, sau părăseşte coada Europei, apropiindu-se iarăşi de ţările comparabile?

 Din nou este de evaluat lucid, de către fiecare cetăţean, ceea ce s-a petrecut în ultimii ani. Trebuie lămurit, apoi, ceea ce este de făcut şi cu ce conducere. Oricât de neutri dorim să fim în faţa alternativelor, nu putem, dacă suntem oneşti, să evităm constatarea că alternativa evocată este cea reală. De ce spunem aceasta? Un prim şir de argumente rezultă din observarea a ceea ce s-a petrecut, în anii recenţi, în România. Au fost, în fapt, cinci ani fără realizări. Intrarea ţării în Uniunea Europeană, care este revendicată fără temei de actuala preşedinţie, a fost asigurată de cu totul alţii. Invitaţia din 1999, adresată de liderii europeni României şi negocierea capitolelor aderării au avut alţi realizatori: guvernările CDR (1996-2000) şi PSD (2001-2004).

 

Nici unul dintre cei care se laudă astăzi că a adus România în Europa nu a închis vreun capitol de negociere în vederea aderării. Se observă, în schimb, că România nu numai că a fost adusă în criză (criză care, orice se spune, este mai curând indigenă), dar – cum scria publicaţia “The Economist” – din cauza “incompetenţei” decidenţilor ei, va suferi mai mult. Pe deasupra, din lupta împotriva corupţiei, clamată zgomotos în 2004, a ieşit o corupţie mai extinsă: opinia europeană este şocată să vadă cum cei care se proclamă pe Dâmboviţa campionii luptei împotriva corupţiei sunt mai corupţi decât ceilalţi. Infrastructura a stagnat în ultimii cinci ani, cu toate că premisele au fost mai generoase ca oricând pentru a construi autostrăzi. S-a recurs, în aceşti ani, pe scară fără precedent, la tehnica lui Ceauşescu, constând în a pune persoane mediocre în demnităţi publice, încât să nu fie periclitate vârfurile şi să se poată arunca vina pe nepregătiţi.

 

 Ca efect, România nu a putut folosi resursele financiare puse la dispoziţie de Uniunea Europeană. Aderarea din 2007 a fost folosită mai mult în folosul unor clici, decât în serviciul modernizării cuprinzătoare a ţării. Peste toate, guvernul demis în 2009 a bătut recordul nepriceperii din istoria modernă a ţării, aproape toate reglementările majore date de acest guvern fiind nu numai aberaţii în conţinut (cum sunt, de pildă, legea salarizării sau legea educaţiei), ci şi încălcări de reguli juridice şi de reguli gramaticale. Actuala preşedinţie lasă în urmă o ţară învrăjbită, dezorganizată şi înglodată în datorii. O ţară în care tot felul de neisprăviţi îi pun la punct pe întreprinzători şi în care proliferează acuzaţii fără a se fi probat ceva. O ţară care, între timp, şi-a răcit relaţiile în toate direcţiile.

 

A fost o soluţie inspirată formarea, în urmă cu câteva luni, a unei noi majorităţi în Parlament – o majoritate capabilă să redeschidă orizonturile României. împiedicarea exercitării democraţiei, prin refuzul recunoaşterii majorităţii de către instituţia prezidenţială, a pus, desigur, ţara noastră în lumină proastă: de fapt, ce înţeleg liderii ei prin democraţie? Păstrarea majorităţii compuse din PNL – PSD – UDMR – Grupul Minorităţilor şi trecerea la coaliţia de guvernare şi alegere a Preşedintelui este, astăzi, o soluţie politică matură. Chiar dacă împotriva ei s-au lansat tot felul de diversiuni. De pildă, se susţine că alianţa PNL – PDL ar fi “naturală”, ambele partide fiind “de dreapta”. Se supralicitează astfel existenţa “dreptei” veritabile în România, iar cât de greşite şi păguboase au fost deciziile acelei alianţe nu mai evocăm, fiind un fapt cunoscut. în realitate, supralicitează termenul “dreapta” tocmai cei care s-au mişcat în toate direcţiile, iar acum cultivă un mussolinism tăinuit. Atacurile la alianţa PNL-PSD sunt însă aberante şi din alt motiv. Aşa cum arată recent exemplul Germaniei (ca şi al multor altor ţări), tocmai alianţa dintre promotorii pieţei libere şi social-democraţi a scos ţara din criză. în 2010, Germania poate trece la reducerea impozitelor, care este motor al economiei, după ce alianţa amintită a permis accesul la creştere economică pozitivă.

 

Atacurile maschează însă adevărata stare de lucruri. Au cei care atacă vreun proiect pentru această ţară? Din păcate, nu au, afară de o enormă vorbărie şi de continua falsificare a trecutului, pentru că nu au capacitatea şi priceperea de a concepe viitorul. România trebuie să iasă, la rândul ei, din manipularea sterilă a trecutului de către demagogi şi să înfrunte cu înţelepciune viitorul. Trecutul este de lăsat istoricilor de profesie, iar energiile prezentului ar trebui eliberate de diversiunile din care se hrăneşte puterea actuală şi s-ar cuveni puse în slujba unei construcţii competente. Pe deasupra, se pretinde “reforma statului”, fără însă să se înţeleagă statul sau reforma sau cum se face o reformă a statului. Şi din acest motiv, România are nevoie de schimbarea puterii politice, iar 6 decembrie 2009 este ocazia normalizării.