Propunerea nu a căpătat girul comisiei doar din motive procedurale: chiar dacă majoritatea celor prezenţi au votat „pentru", nu a fost prezent la vot numărul necesar, de 2/3 din membri. Poate că a fost doar un episod de pudoare parlamentară, cei care ar fi votat împotrivă preferând să absenteze de la dezbaterea acestui delicat subiect. Dincolo de aceste mărunte considerente, dincolo de valoarea sentimentală a unei devize care a fost cu brio prezentă în făurirea statului românesc modern, trebuie să ne punem pe fond o întrebare: cât de potrivită mai poate fi o astfel de deviză în actualul context social şi cultural românesc?
Este un fapt dovedit statistic că românii par să fie poporul cel mai credincios din Europa. Desigur, numărul celor care se declară astfel, mai ales al celor care se declară practicanţi, scade de la an la an, în aceeaşi măsură în care numărul agnosticilor sau la ateilor pare să crească. O astfel de tendinţă poate fi întâlnită peste tot în Europa, cu menţiunea că situaţia diferitelor ţări este foarte specifică (în timp ce numărul celor care cred că există Dumnezeu este de 51% ca medie europeană, există o variaţie imensă între Malta - 94% şi Cehia - 16%). Dar numărul credincioşilor este încă atât de bogat în România (Eurobarometrul din 2010 arată un procent de 92%!), încât pare că Biserica ortodoxă română nu are în niciun fel îndoieli legate de primatul său în viaţa spirituală şi socială a poporului român.
Dar lucrurile sunt în schimbare. Peste tot în Europa, implicit în România. Care este tendinţa generală? Laicizarea şi secularizarea, tendinţă începută odată cu revoluţia franceză (1789), în urmă deci cu 226 de ani. Atunci a fost fundamentată o orientare care scotea biserica înafara a două domenii de maximă importanţă pentru funcţionarea societăţii: conducerea politică şi învăţământul (la care se adaugă naţionalizarea averilor bisericeşti - câţi îşi mai aduc aminte că domnitorul Al. I. Cuza îndeplinea o astfel de procedură în anul 1863?). Un episod din acele îndepărtate vremuri este încărcat de o rezonanţă aparte. În 1799, primul consul francez, Napoleon Bonaparte, îl interpelează pe Simon de Laplace, ilustru matematician şi astronom: „Am citit monumentala dumneavoastră lucrare, „Expunere asupra sistemului lumilor", şi nu am întâlnit nicio referire la Dumnezeu". Curtenitor, Laplace răspunde: „Sire, nu am avut nevoie de această ipoteză!"
Toate evoluţiile petrecute de atunci au făcut ca rolul bisericilor europene să scadă mereu, până şi bogata şi influenta biserică catolică trecând printr-un amplu proces de modernizare şi adaptare la noile realităţi mondiale. Singura care pare că nu ţine pasul cu „vântul schimbării" este Biserica ortodoxă. Mă refer aici la Biserica ortodoxă română, ştiind că în Uniunea Europeană sunt doar trei ţări ortodoxe, România, Grecia şi Bulgaria, dar cu percepţii complet diferite despre importanţa religiei pentru societatea civilă: în Bulgaria 62% din populaţie consideră că ea nu are nici un rol, în timp ce în România procentul scade vertiginos, până la 18%!. Probabil că, întemeindu-se pe aceste statistici, pe deplin publice, Biserica ortodoxă română nu simte nevoia de a-şi actualiza prestaţia în faţa numeroşilor săi enoriaşi.
În timp ce Biserica catolică şi-a modernizat considerabil această prestaţie (Papa Francisc, îngropând securea războiului cu ştiinţa, a declarat de curând: „Să nu ni-l imaginăm pe Dumnezeu ca pe un magician cu baghetă magică"), Biserica ortodoxă română continuă să promoveze imaginea unui Dumnezeu intruziv şi justiţiar („te va bate Dumnezeu!"), continuă să vorbească despre „supunerea femeii" şi despre „osânda veşnică". După două secole de secularism european, ea continuă să funcţioneze ca o firmă cu acţiuni divine, acumulând averi cu complicitatea unui stat slugarnic, ai cărui politicieni au nevoie disperată de voturile enoriaşilor.
După două secole de evoluţie culturală şi ştiinţifică, care au făurit Europa modernă în toate aspectele sale, mai avem în România prelaţi precum Pimen Suceveanul care se ridică vehement împotriva materiei şcolare numite „Educaţie pentru sănătate" întrucât, susţine el, „promovează şi încurajează păcatul desfrânării" (frumoasă mostră de limbaj şi gândire... medievale!). Aceeaşi „înaltă faţă" a afirmat recent că Europa reprezintă un pericol pentru România, din cauza faptului că promovează o societate fără Dumnezeu (?!). Chiar dacă declaraţiile sale sunt, poate, doar excese de zel prin care încearcă să repare ruşinea colaborării cu Securitatea, trebuie să constatăm că o astfel de viziune nu este singulară şi reflectă deruta unei instituţii ecleziastice care încearcă să rămână în prim-planul vieţii sociale prin scrieri şi pilde culese direct din bucoavnele medievale.
Europa nu este un pericol pentru Biserica ortodoxă, şi cu atât mai puţin pentru România. Periculoasă poate fi doar orbirea în faţa realităţii că vremurile s-au schimbat, că oamenii s-au schimbat, că societatea europeană în întregul ei s-a schimbat uluitor. În aşa fel încât, în acest frământat şi imprevizibil secol 21, Europa are din ce în ce mai puţin nevoie de „ipoteza Dumnezeu".
