Noi şi ceilalţi, colecţia toamna 2012

La întoarcere, te încearcă de fiecare dată acelaşi amestec straniu de emoţii, dorul de casă şi de felul de a trăi cu care te-ai obişnuit, deşi nu întotdeauna îţi face plăcere, laolaltă cu dezamăgirea că la noi nimic nu seamănă cu normalitatea pe care ai găsit-o în Europa (mai) civilizată. Cea cu autostrăzi netezi şi reguli de circulaţie respectate, cea în care nu te poţi rătăci decât dacă nu ştii citi, cu oraşe cochete şi curate, care îşi respectă deopotrivă trecutul şi viitorul, unde organizarea impecabilă a activităţilor este cheia evitării eşecurilor şi soluţia pentru creşterea calităţii vieţii tuturor.

Pentru Europa, săptămâna trecută ar putea reprezenta un moment de cotitură, spre bine sau spre rău, încă nu e clar: preşedintele Jose Manuel Barroso a prezentat un plan de integrare mai accelerată a statelor membre, în mai multe etape consecutive: uniune bancară (obligatorie în zona Euro, opţională pentru statele non-Euro), uniune fiscală şi bugetară şi, în final, uniune politică. Momentan, UE constituie o uniune transnaţională doar după criterii economice, prin piaţa comună, şi monetară, prin moneda unică, operaţională doar parţial şi cu mari probleme, după cum se cunoaşte. Dl. Barroso, la fel ca şi Berlinul, s-a arătat convins că mersul înainte al UE şi evitarea regresului proiectului european nu se pot realiza decât prin trecerea accelerată la paşii următori, spre o federaţie a statelor-naţiune într-o structură omogenizantă, prin cedarea pe mai departe a unei părţi din suveranitatea naţională a fiecărui stat.

Propunerea a fost primită cu multă neîncredere şi îngrijorare mai ales în Europa de Nord, Suedia fiind ţara cea mai vocal-critică la adresa planului Barroso. "Pare mai curând o manieră hazardată pentru a testa cât mai poate merge UE în tentativa de a-şi spori puterile proprii", comenta editorialistul cotidianului Svenska Dagbladet, care continua spunând că "la Bruxelles lumea are credinţa romantică în frumuseţea unei Uniuni în care ţările se apropie rapid una de cealaltă, însă asta nu face proiectul cu nimic mai realist, ba dimpotrivă. Pe măsură ce ţările din nucleul dur se îndreaptă spre o federalizare sporită, pe atât va creşte riscul de a se ajunge la o uniune divizată, în care ţările colaborează în diferite viteze la diferite niveluri." Englezii au fost mult mai arţăgoşi, spunând că planul ar putea să amplifice euroscepticismul şi să crească dorinţa publică pentru un referendum privind apartenenţa Marii Britanii la o UE care ar cere integrarea până la nivelul uniunii politice.

Marea problemă a d-lui. Barroso este legitimitatea scăzută pe care i-o conferă mecanismul de numire. Criza din zona euro a scos la iveală disfuncţionalităţile actualului eşafodaj politic atunci când cuplul Merkozy bătea cu pumnul în masa Consiliului European, iar pe d-nii. Barroso şi van Rompuy abia dacă îşi făceau timp să-i bage în seamă. De altfel, chiar şi despre acest ultim plan e dificil de spus în ce măsură el este rodul gândirii strategice a d-lui. Barroso însuşi, părând mai degrabă îmbrăcarea unei dorinţe a energicei d-ne. Merkel. În orice caz, oricât de tentant ar părea cuiva planul, impunerea lui în forma prezentată este improbabilă tocmai pentru că vine pe filiera unei Comisii Europene văzute ca expresie a unui "deficit democratic" al Bruxelles-ului. Câtă vreme liderii europeni vor rămâne numiţi, scăzute le vor rămâne şi legitimitatea, şi forţa vocii. Or, schimbarea mecanismelor de formare a executivului european, eventuala alegere directă a preşedintelui Consiliului European şi redefinirea echilibrelor între puterile europene, nu se pot realiza decât prin schimbarea Tratatului UE, procedură imposibil de finalizat în condiţiile actuale, cu un euroscepticism în creştere atât în rândul populaţiei unor state mari din UE (Franţa, Marea Britanie etc.), cât şi în destule cancelarii europene.

Ajungem şi la problema noastră, cu mult mai încurcată de atât. Avem un preşedinte ales, dar care şi-a pierdut o mare parte din legitimitate, în urma rezultatului de la referendum. În colţul opus, USL suferă, prin principalii săi lideri, de o lipsă totală de încredere în rândul liderilor europeni, în urma declaraţiilor şi faptelor care au sfidat regulile democratice impuse prin criteriile de la Copenhaga. În plus, dl. Ponta mai are şi handicapul unui plagiat jegos pe care a încercat degeaba să-l ascundă sub preş. Pe de o parte, dl. Băsescu s-a poziţionat drept un euro-optimist incurabil, unul dintre liderii europeni cei mai entuziaşti în privinţa accelerării procesului de integrare politică; de cealaltă parte, liderii puterii USL au rămas în paradigma conflictuală dinaintea preluării puterii, se comportă de parcă ar fi în continuare în opoziţie şi taxează dur şi fără discernământ orice ar spune preşedintele. De pildă, după ce dl. Băsescu s-a pronunţat ferm în favoarea uniunii bancare, la care să ia parte şi România, dl. Ponta l-a avertizat că n-are nicio treabă şi că doar şi-a dat cu părerea. Dezbaterea despre beneficiile sau pericolele acestui proces pentru România se va duce la fel în următoarele luni, fără argumente pragmatice, ci privind doar la cine emite o părere sau alta.

Din pricina uriaşei apetenţe a birocraţiei româneşti pentru hârtii şi proceduri greoaie, care facilitează corupţia şi lâncezeala instituţională, nu suntem în stare să luăm banii europeni care să ne împingă spre o aplicare corectă şi benefică a politicilor de coeziune. Am arătat în vara asta că nici măcar regulile democratice nu ne sensibilizează prea mult, dacă ne împiedică să ajungem repede şi fără întoarcere la scopurile pe care ni le-am fixat. Prin liderii noştri cei mai populari în sondaje, ne-am exprimat agresiv şi scorţos la adresa decidenţilor europeni şi ne-am făcut traiul şi mai complicat în Uniune. Dacă vom continua în acest ritm, riscăm să devenim un paradoxal popor eurosceptic, deşi suntem cei care avem cea mai mare nevoie de Europa dintre toate cele 27 de ţări. În afara unei uniuni puternice, România nu are nicio şansă de progres, mai ales că se vede treaba că nici măcar împinşi de la spate nu am fost în stare să mergem înainte cu o viteză rezonabilă. Discursul naţionalist agresiv al USL-ului, contrapus ostentativ unuia european înflăcărat al taberei Băsescu, creionează o falie ideologică extrem de contraproductivă în prag de alegeri legislative. Dacă cele două blocuri politice vor continua să o adâncească, dacă nu vor avea atâta minte cât să se pună la aceeaşi masă şi să se hotărască asupra unui minim pact de neagresiune pe temele sensibile europene, ne-am putea trezi pentru următorii patru ani cu o nouă garnitură de parlamentari în care să predomine un euroscepticism zevzec, nedublat de vreun proiect alternativ coerent, ci doar contrapus unui preşedinte Băsescu nepopular şi slobod la gură.

Mai mult decât oricând, în toamnă va trebui să alegem cu capul pe umeri, să citim cu maxim spirit critic proiectele politice ale partidelor şi să încercăm să înţelegem corect problematica europeană, capitală pentru viitorul nostru imediat. E o iluzie din vârf de pix, ştiu. Dacă, de pildă, aş fi un lider de ONG care îşi propune educarea electoratului întru democraţia la vot, aş organiza excursii în străinătate măcar de câte o zi cu votanţii. Înăuntrul gogoaşei fetide în care evoluăm zilnic n-avem prea multe şanse să pricepem prea limpede lumea în care trăim, ce e cu Europa, care ne este locul şi în ce parte vor liderii noştri să ne îndreptăm. Abia din afara cutiei căpătăm perspectiva mai largă şi avem prilejul să judecăm cu propria raţiune. Aici ar trebui să-şi fixeze orice partid responsabil viitorul proiect politic al României pentru următorii ani, dincolo de isteriile clasice alimentate în spirală la televizor: toţi trebuie să pricepem că în afara Europei şi a regulilor sale impuse chiar şi cu forţa, dacă nu ne place cu vorba bună, România nu are nici o şansă la vremuri mai bune. Nici măcar una!