Hirsutul în ţoale militare şi căciulă de karakul, care zbiară ca un apucat, înjură, bea, dar nu uită să-l slăvească pe oricare ar fi la putere? Băiatul atletic, peste măsură de sociabil, în stare să rumege pâine după votcă până la crăpatul zorilor? Omul măcinat de gânduri care se plimbă fără direcţie pe străzile înzăpezite ale Moscovei, filosof ad-hoc ce îşi amestecă leneş barba stufoasă cu pâcla păstoasă a nopţii? Blonda fâşneaţă, veşnic pe picior de plecare spre zări şi ţări mai calde, ce se visează vedetă pop adulată de bărbaţi?
Extins la nivelul unei întregi mari naţiuni, personajele de mai sus fac carieră în cultura pop occidentală şi influenţează contextualizarea şi interpretarea evenimentelor recente din vecinătatea vestică a Rusiei (Ucraina este doar punctul cel mai fierbinte). Diverse şcoli de interpretare au ajuns deopotrivă la concluzia firească potrivit căreia Rusia d-lui. Putin a intervenit ilegal în Crimeea, a infiltrat militari fără însemne pentru a destabiliza regiunea, continuă cu acelaşi plan şi în zonele de sud şi est ale Ucrainei (până spre gurile Dunării, la Odessa) şi nu se ştie unde are de gând să se oprească. După mulţi ani de aparent calm în relaţiile ruso-occidentale, de câteva luni cele două părţi au rămas fără translator şi îşi vorbesc tot mai răstit fiecare pe limba pe care celălalt pare că a uitat-o, dar nimeni nu doreşte să întrerupă dialogul: Occidentul nu poate ignora, nici izola, o Rusie posesoare de arsenal nuclear şi producătoare de cantităţi uriaşe de materii prime, în vreme ce Rusia însăşi înţelege că izolarea autarhică nu ar fi o variantă viabilă.
Definiţiile rusului-arhetip în ipostazele stereotipurilor occidentale nu au nimic de-a face cu noua ideologie dominantă a Moscovei, iar aici s-ar putea găsi una dintre cauzele principale ale problemelor de interpretare în dialogul ruso-occidental. În ultimele două decenii, de la căderea URSS, noua Rusie a căutat să umple golul ideologic lăsat, încercând să-şi construiască noua devenire pe alte mituri fondatoare. Prin 1994, Boris Elţîn constata abrupt că fiecare mare etapă istorică a Rusiei recente – perioada ţarilor, dictatura internaţionalist-comunistă şi perestroika – s-au revendicat de la un set ideologic coerent şi potrivit vremii. „Noi, acum, nu mai avem niciuna”, a decretat el, după care a tocmit un grup de lucru format din universitari umanişti moscoviţi să creeze „Ideea rusă”, ideologia mileniului III. Ulterior, prins în vâltoarea luptelor cleptocrate pe care el însuşi le declanşase, Elţîn a abandonat proiectul, doar pentru ca acesta să fie revigorat de urmaşul său, Vladimir Putin.
Era 19 septembrie 2013, cu două luni înainte ca Yanukovich să refuze la Vilnius semnarea acordul de asociere cu UE, când dl. Putin a luat parte la discuţiile Clubului de la Valdai, un for informal înfiinţat în 2004 la care se discută despre Rusia şi rolul său în lume. În faţa unor invitaţi occidentali, foştii premieri Romano Prodi şi François Fillon sau fostul ministru german al Apărării Volker Rühe (unul dintre cei mai mari susţinători ai extinderii NATO la începutul anilor ‘90), dl. Putin a vorbit despre ameninţările mari care planează asupra Rusiei din pricina presiunilor globalizării, care aduc atingere principiilor morale de bază ale spiritului rus: „Vedem cum tot mai multe ţări euro-atlantice pur şi simplu îşi reneagă rădăcinile, inclusiv valorile creştine care constituie fundamentul civilizaţiei occidentale. Noi considerăm că este natural şi drept să apărăm aceste valori”, a spus el. Noua ideologie a fost cel mai bine ilustrată în discursul pentru naţiune susţinut în decembrie, unde şi-a expus pe larg conservatorismul naţionalist cu nuanţe mistice pe care îl practică: „Astăzi, naţiunile îşi revizuiesc valorile morale şi normele etice, erodând propriile tradiţii şi diferenţele dintre popoare şi culturi. Ştim bine că sunt din ce în ce mai mulţi în întreaga lume cei care susţin poziţia noastră şi sunt dispuşi să apere valorile tradiţionale care au dat naştere fundamentelor spirituale şi morale ale civilizaţiei oricărei naţiuni în ultimele câteva mii de ani: valorile familiei tradiţionale, viaţa de zi cu zi a oamenilor, inclusiv cea religioasă, nu doar existenţa materială, ci şi spiritualitatea, valorile umanismului şi ale diversităţii globale. Fireşte, aceasta este o poziţie conservatoare. Dar, cum spunea şi Nikolai Berdyaev, ţinta conservatorismului nu este de a împiedica avansul şi progresul, ci de a preveni căderea în bezna haosului şi regresul spre un stat primitiv.”
A doua latură a noii ideologii se revendică de la interpretarea cea mai recentă a eurasianismului rus al anilor ’20, curent care s-a manifestat mai ales în exil, iniţial ca răspuns critic simultan adresat occidentaliştilor şi bolşevicilor. În esenţă, eurasianiştii susţineau că Rusia este o civilizaţie aparte, nici occidentală, nici asiatică, având misiunea istorică de a coagula un centru de cultură şi putere care să înglobeze trăsături comune, dar să fie complet diferit de amândouă. Ei prevesteau iminenta prăbuşire a civilizaţiei occidentale şi afirmau că, la acel moment, este de datoria Rusiei să îi ia locul hegemonic. Noul eurasianism, prezent tot mai mult în peisajul mediatic rusesc (cu evidenta susţinere politică a lui Putin însuşi), este reprezentat de Alexandr Dughin, un personaj bizar, filosof, politolog şi sociolog, actualmente consilier al preşedintelui Dumei de Stat Serghei Narîşkin şi influent membru al Partidului Rusia Unită. Excesele sale fasciste din anii ’90 au fost rapid uitate de Kremlin după ce Dughin a fondat Mişcarea Eurasiatică, la începutul anilor 2000, idei fondatoare ale căreia devenind cheia de boltă a ideologiei neoficiale adoptate de dl. Putin. Pretenţiile maximaliste ale lui Dughin (expansionismul rus chiar dincolo de graniţele fostei URSS, cuprinzând întregul bloc fost comunist, cu instituirea unui „protectorat rus” asupra celorlalte membre UE, plus Tibetul, Mongolia şi părţi din NE Chinei) vin să contrabalanseze puterea inamicului, văzut în SUA, „o cultură transplantată, antiorganică, himerică, fără tradiţii sacre şi sevă culturală, dar care încearcă să îşi impună cu forţa modelul său antitradiţional şi babilonic asupra tuturor continentelor.”
Înţelegerea evoluţiilor din ultimele luni în privinţa acţiunilor Moscovei de aici ar trebui să înceapă – de la conturarea modelului ideologic al Rusiei contemporane, cu toate componentele sale: ultra-conservatorismul naţionalist, excepţionalismul rus şi chiar ambiţiile expansioniste, care s-au manifestat în Crimeea, deşi la scară minusculă faţă de precedentele istorice. Pericolul unei ideologii constă în numărul de adepţi reali şi potenţiali. Dacă ţinem cont de gradul mare de aprobare (peste 65%) al acţiunii din Crimeea în rândul populaţiei ruse, de cât de prost este mimată democraţia în Rusia, cât de puţină forţă persuasivă mai au valorile occidentale la Moscova şi cât de mare este nevoia post-criză a marilor economii occidentale de a se aproviziona cu materii prime ieftine şi fals-nepoluante, neo-eurasianismul are şansele să devină următoarea ideologie fatală a lumii noastre. Declinările ei în următorii ani – violente sau paşnice, maximaliste sau moderate, prin mijloace reale sau exclusiv simbolice, în favoarea sau împotriva cuiva sau a ceva – vor depinde de restabilirea unui limbaj comun în negocieri între cele două mari blocuri politice mondiale, Rusia şi SUA. Europa, dezbinată la nivel decizional şi post-utopică la nivel politic, va trebui să joace din nou cărţile altora.
