Această formulă concretiza, într-un fel, prevederea autonomiei universitare din Constituţia României. În stadiul actual al deciziilor, am însă două obiecţii majore.
Prima este aceea că finanţarea din resurse publice a universităţilor devine prea dependentă de minister, în loc să fie transferată, în cea mai mare măsură posibilă, unor criterii şi instituţii depolitizate, cum se face în ţările democratice. De pildă, "finanţarea prin granturi" (art. 7) este doar "propusă" de CNFIS, "finanţarea suplimentară" (art. 14) este la îndemâna ministerului, "finanţarea pentru dezvoltare" (art. 17) la fel. Se pot da şi alte exemple. Apoi, formula de finanţare (art. 9) poate stârni doar la necunoscători impresia noutăţii şi obiectivităţii. Impresia este înşelătoare, nu numai pentru că nu se pot prinde într-o formulă toate componentele finanţării, ci din motivul simplu că variabilele care se introduc în formulă sunt, de fapt, evaluări făcute până la urmă tot de minister. Concluzia este că rămâne nesatisfăcută nevoia de altă abordare a finanţării din resurse publice a universităţilor, elaborată de oameni care se pricep efectiv la asemenea lucruri. Iar astfel de oameni sunt în ţară, în multe universităţi.
Şi în asemenea probleme complexe, precum evaluarea şi ierarhizarea universităţilor, se resimte nevoia aducerii la lucru a oamenilor competenţi. Autorităţile române de astăzi, reprezentate de amatori numiţi demnitari de către iresponsabili ajunşi să ia decizii politice, se joacă cu valorile şi cu performanţele. Aici, obiecţia mea majoră se referă la cele "cinci criterii" de clasificare. Nici unul dintre criterii - "rezultate ale cercetării ştiinţifice", "centrarea învăţării pe student", "relaţiile instituţionale cu mediul extern", "calitatea serviciilor studenţeşti", "capacitatea instituţională" - nu este operaţionalizat cum trebuie.
Şi nici nu poate fi operaţionalizat în optica îngustă în care se operează. Formulările rămân fatalmente vagi şi lasă loc, inevitabil, gusturilor subiective. Din nefericire, concepţia asupra acestor criterii este strâmtă, incultă şi nu se practică nicăieri în lumea civilizată. De pildă, nu poţi reuni sub formularea "cercetarea ştiinţifică/creaţia artistică" toate specializările universitare. Foarte multe rămân în afară.
În definitiv, avem nevoie de descoperiri în ştiinţele experimentale, teoreme în matematică, invenţii în ştiinţele tehnice, corelaţii în ştiinţele sociale, monografii în istorie, sistematizări conceptuale în filosofie, semnificări vizionare în teologie şi altele. Autorii acestor proiecte ale ministerului sunt persoane sesizabil fără cultură, care nu înţeleg diversele prestaţii ale diferitelor specializări şi, pe deasupra, nu stăpânesc cultura instituţională a universităţilor. În fapt, caracterul imprecis al criteriilor creează alt spaţiu pentru decizii arbritare, pe care ministeriali abuzivi şi incompetenţi vor grăbi să le ia în dauna universităţilor şi, în fond, în pofida intereselor acestei ţări.
Pretutindeni, în metodologiile de evaluare a universităţilor şi programelor de studii pe care le discutăm este vizibilă eroarea: se pune pe prim plan publicarea de lucrări (ceea ce este indispensabil), dar nu se ia în seamă impactul lor, până la urmă tehnologic.
De aceea, în România, avem, de pildă, lucrări de chimie ISI, dar între timp industria chimică a ţării a dispărut, avem fizicieni care fac, cică, fizică computerială, dar descoperirile de laborator sunt sub nivelul epocii lui Horia Hulubei sau Ioan Ursu şi, peste toate, avem oameni cu încălcări de reguli etice la activ, prin consilii naţionale ale actualului minister, care ne ţin predici despre performanţă, sau impostori profesionali care-i judecă pe profesioniştii veritabili. În rest, oricare dintre criteriile invocate de metodologia de evaluare a programelor de studii este cam "după ureche" şi nu are cum să susţină o efectivă punere în mişcare a energiilor. Toate aceste metodologii sunt doar o încercare de a redistribui resurse pentru programe de studii care nu atrag studenţi.
Aceste metodologii de evaluare stârnesc aplauze la unii, puţini de altfel, specialişti, care nu pot atrage de mulţi ani de zile studenţi. Acestia cred, în mod neprecaut, că un alt sistem de finanţare va face să nu se observe că ceea ce ei predau nu atrage pentru că nu spune mare lucru astăzi, în chiar profesiunea lor (după cum ne confirmă observatori externi, desigur neutri). Ei speră că vor putea smulge resursele de la facultaţi atrăgătoare de studenţi, cu argumentul că ei ar fi, chipurile, mai performanţi decât acestea. Este o amăgire vinovată, în plus şi ridicolă. În definitiv, nu se poate construi durabil pe antagonizarea facultăţilor şi specializărilor universitare, după cum nici o politică bazată pe antagonizare nu dă rezultate mai mult decât efemere. Fireşte, se pot imagina diferite sisteme de finanţare, dar realitatea fundamentală - atragerea prin conţinuturi ştiinţifice efectiv competitive a studenţilor (măcar masteranzi şi doctoranzi) - rămâne crucială, dacă nu vrem să ne furăm singuri căciula.
