Preşedintele Iohannis a returnat Parlamentului Codul fiscal, invocând un aventurism manifest în definirea politicii fiscale a României. Argumentul său? Reducerile prevăzute prin Cod vor dezechilibra bugetul statului, făcându-l să nu se încadreze în limita de deficit impusă la scară europeană. Replica primului-ministru a fost în tonul său obişnuit: vocală, batjocoritoare, neruşinată (acuzându-l voalat pe preşedinte de trădare - vezi bine, poziţia acestuia este dictată din afara ţării!). De atunci a urmat o adevărată sarabandă a acuzaţiilor, mai mult sau mai puţin voalate, a lămuririlor, mai mult sau mai puţin argumentate. A intervenit şi omul forte al finanţelor româneşti, guvernatorul BNR Mugur Isărescu, care s-a situat hotărât de partea taberei „prudente". Din cealaltă parte a baricadei s-au afirmat oportuniştii politici (într-un cuvânt, cei aflaţi acum la putere, care cu aceste „cadouri" fiscale speră să recâştige bunăvoinţa electoratului) şi cei care au interese economice şi pecuniare (cu precădere oamenii de afaceri, atraşi de facilităţile şi reducerile pe care noul Cod fiscal le promovează).
Dar nu trebuie să înţelegem acest episod vulcanic drept o „răfuială între palate", sau drept o confruntare programatică între oponenţii de pe eşichierul politic. Plasată în context european, confruntarea de opinii din România ne arată că ţara noastră se află la un moment de răscruce, sorţii fiind să aleagă între două filosofii fiscale diferite, care pot fi distinse în zona de nord şi în zona de sud a înghesuitului nostru continent.
Prima dintre ele, întemeiată pe prudenţă, rigoare şi disciplină, caracterizează cu precădere ţările din nordul Europei, din ceea ce am putea defini drept „spaţiul anglo-saxon". Nu voi enumera aici ţările cu pricina, le cunoaşteţi cu toţii foarte bine. Ele sunt state bine aşezate, care până şi în perioada crizei începută în anul 2008 au dat dovadă de mult echilibru, fiind astfel ferite de convulsii majore. Reprezentanta de marcă al acestei orientări este Germania, pe care forţa economică şi rigoare instituţională au transformat-o într-o adevărată pildă pentru întreaga Uniune Europeană.
Cea de-a doua orientare este întâlnită în ceea ce aş îndrăzni să numesc „spaţiul greco-latin" (cinstind astfel istoria acestui spaţiu, dar şi parametrii săi geografici). Reunesc aici toate ţările mediteraneene (inclusiv Franţa, care are o generoasă ieşire spre Mediterana), plus Portugalia (care, deşi atlantică, este foarte latină...). În aceste state întâlnim din plin instabilitate politică, indisciplină şi evaziune fiscală, furtişaguri şi plocoane, ceea ce le aduce periodic în situaţii de criză politică, de cronic deficit bugetar, de manipulări ale legii. Grecia a trebuit, în ciuda acceselor de orgoliu, să accepte măsuri draconice (Dracon a fost un important politician atenian, care în secolul 7 î.e.n. a creat codul de legi al cetăţii sale, cod de o desăvârşită severitate. Dar a fost - doar e vorba despre greci! - extrem de nepopular printre concetăţenii săi.) Italia şi Spania se pregătesc să ofere cetăţenilor lor pachete generoase de facilităţi fiscale, care nu sunt nici pe departe semnul unei prosperităţi bugetare, ci mai degrabă semnul unei derute politice în preajma scadenţei electorale, combinată cu slaba speranţă că relaxarea fiscală va aduce o oarecare creştere economică prin intensificarea consumului.
Veţi spune, şi pe bună dreptate, că exact aceasta este şi situaţia României. Relaxarea fiscală este ultima şansă pentru guvernanţi să-şi repare popularitatea zdrobită, lăsând ceva firfirei în buzunarele oamenilor, care să se apuce fericiţi de consumat, uitând că guvernul a fost incapabil să stimuleze producţia, să investească în economia şi infrastructura propriei ţări, să ofere o perspectivă mai bună acestei naţiuni. În căutarea salvării, guvernul este dispus să sacrifice planul de dezvoltare a infrastructurii prin clauza de reformă structurală, în felul acesta România fiind nu doar lanterna roşie a Europei, dar şi o ruşine în faţa propriei istorii (după cucerirea Daciei, romanii au construit în doi ani mai multe drumuri decât guvernele post-decembriste în 25 de ani!). Aceasta este o situaţie deosebit de gravă, care ar putea forţa ţara noastră să realizeze doar o zecime din autostrăzile şi drumurile expres dorite până în 2020. Că tot vorbirăm despre trădare, numai senina lor ignoranţă şi măreaţa lor neputinţă ne împiedică să-i etichetăm pe aceşti oameni drept trădători!
Să ne fie clar un lucru: indiferent care ar fi raportul demografic, istoric, social şi economic între diversele state UE, Europa unită este dominată puternic de spiritul „anglo-saxon". Mai pe şleau spus, germanic. Că ne place, că nu, aşa stau lucrurile şi trebuie să ţinem seama de ele. Acest spirit cere multă rigoare, multă implicare, multă preocupare pentru respectarea angajamentelor. Suntem latini, deci toate acestea ne sunt cu desăvârşire străine. Dar, pentru a fi membri respectaţi ai comunităţii europene, pentru a beneficia de avantajele care rezultă din acest statut, pentru a defini măcar acum o atitudine care să ne personalizeze în marele concert al naţiunilor europene, trebuie să ne hotarâm o dată pentru totdeauna care este opţiunea noastră de viitor: Nordul rigorii sau Sudul improvizaţiei?
Din păcate, în avanscena politicii româneşti, avem un singur personaj care promovează valorile Nordului: preşedintele Iohannis. Dar surprinzătoarea sa alegere ne arată că, încet-încet, naţiunea se satură de perfidele miticisme balcano-dâmboviţene şi doreşte stabilitate, seriozitate, încredere. Bucureşti, ne auzi?
