Pentru unii e semn de nouri grei. Discursul mediatic mai resuscită fantomele lui 1914 şi 1939; excesul de popularizare al paralelismelor cu războaiele mondiale atrage un public întotdeauna îngrijorat de ce aduce viitorul. "Zeii nu pregăsesc decât evenimente neprevăzute", spuneau anticii, mai cuminţi decât i-am crede. Zeii lui 2014 fac la fel: excese ruseşti din Ucraina, patrulele chineze prea aproape de frontierele statelor din Asia de sud-est, naţionalism pregnant în Japonia, dramă interminabilă în Siria, fractură continuă în Libia, dezorganizare în Irak şi Afghanistan, crime în Sudanul de Sud, terorism insaţiabil în Nigeria, derive în Turcia lui Erdogan...
Dar a fost vreodată lumea mai liniştită? Au existat vreodată guverne de înţelepţi şi ţări strălucind de cuminţenie, prosperitate, etică şi putere? Gata, am şi uitat de catastrofa foarte plauzibilă (şi testată la extrem) în care, mult mai uşor, putea să dispară jumătate din umanitate în timpul războiului rece mulţumită a vreo 80 de mii de focoase nucleare?
S-a invocat un reînnoit spirit de război rece, cu spectru de Armagheddon. Un război rece costă. Costă mai mult decât ar vrea să recunoască până şi cei care ar avea apetit pentru a-l reîncepe. Opoziţia faţă de Statele Unite oferă Rusiei şi Chinei o creştere în jocul regional, posibilitatea de a contra planurile americane şi veleităţi de independenţă faţă de tot ceea ce presupune cooperarea multilaterală - ceea ce este, în oglindă, exact poziţia Americii lui Clinton din a doua jumătate a anilor '90, în prisma reproşurilor europene. Dar atât Rusia, cât şi China sunt prea bine integrate în sistemul internaţional pentru a-şi asuma riscul unui egoism revendicativ şi punitiv, pe care interesul economic, lipsa de mijloace, lipsa unui sâmbure ideologic şi lipsa de aliaţi nu-l susţin defel. (Cine e mai rămas prietenul Rusiei, azi?) China îşi are căile proprii, foarte prudente, iar amicalitatea ei cu Kremlinul rămâne temporară şi contextuală, nu principială. Eşuând în a convinge Occidentul sau de a-l determina să o accepte în instituţii atlantice cu tot cu apucăturile-i bineştiute, Rusia revendică acum un loc propriu ca "civilizaţie" cu interese specifice, forjând alianţe şi tratate de impact redus, dar păstrând dezideratul de-aşi vedea influenţa crescută asupra organizaţiilor clasice, rămase de prestigiu oricât ar profesa Kremlinul un cult de denigrare patologică a Occidentului.
Ascensiunea chineză, în care mulţi văd, cam repede, un semn de hegemonie în secolul XXI, nu se va confirma atât de rapid. Dar, ca şi jocul de umbre chinezeşti, are toate aparenţele unei forme reale. Că asemenea ţări-colos se repoziţionează în sistemul global, în timp ce SUA cunoaşte o descreştere din poziţia de ‘hiperputere', este o regulă ştiută de la Egipteni, Perşi, Greci şi Romani încoace. SUA păstrează o putere economică şi militară de foarte mare anvergură, iar capacitatea de a-şi clădi alianţe şi a construi zone de influenţă e departe de a se fi erodat. Aşa cum bine o observau vocile obiective din media internaţională, Marile Puteri ale secolului XXI sunt prea interconectate (mult mai mult decât în 1914) financiar, instituţional şi economic pentru a risca cutremurarea din temelii a unui sistem (da, ajustabil, dar fundamental) productiv şi benefic. Tocmai această interdependenţă crescută a permis tranzitul de la soluţionarea militară a disputelor la cea diplomatică intensă. Iar cei care au validat primii această opţiune au fost tocmai americanii, mult mai atenţi - după 2008 - în alegerea conflictelor în care se angajează militar.
Abordarea raţională e mai înrădăcinată în reflexele marilor Puteri decât pare; riscul fiind proporţional de mare cu interdependenţa, ostilităţile, nemulţumirile şi divergenţele sunt strict limitate pe sectoare, astfel încât dincolo de acestea, colaborările continuă în nenumărate alte domenii. Tocmai teama împărtăşită de Europa central-răsăriteană - de a nu vedea NATO intervenind în caz de agresiune rusească gravă pe teritoriul statelor membre - atestă că moderaţia şi prudenţa de angajare în conflicte au devenit o normă mai puternică decât litera tratatelor de alianţă (aceleaşi care, luate ad litteram şi cu nestăpânire, au dinamitat Europa lui 1914).
Ceea ce nu înseamnă că disputele prezente vor înceta să fie grave. Pacea în Orientul Apropiat şi Mijlociu nu va fi recâştigată curând, Crimeea ar trebui considerată pierdută (un 1856 e foarte puţin probabil să aibă loc în ceea ce o priveşte), Coreea de Nord rămâne o gaură neagră, Uniunea Europeană îşi creează convulsiv crize instituţionale, ş.a. Dar de aici şi până la a uita de faptul că lumea a învăţat lecţii extrem de serioase între 1914 şi 1991, că se raţionează mai mult şi mai bine înainte de a acţiona, e cale lungă. Raţiunea însăşi şi reţinerea sunt deja o Nouă Ordine. Norocul nostru.
