Nu o să comentez în niciun fel decizia luată în cauză, e o chestiune de intimitate, care ţine de voinţa exclusivă a familiei. În schimb, am fost întrebat care e resortul acestei stări, ce s-a întâmplat cu lumea de a ajuns să se manifeste într-un astfel de mod. S-au schimbat mult românii în ultimii ani, sub impresia puternică a vremurilor pe care le trăim sau e o chestiune ce ţine, în definitiv, de gena noastră? Lucrurile, în cazul de faţă, nu sunt atât de complexe. Cred că acei oameni, (nota bene! nu erau foarte numeroşi), care au ajuns să protesteze în faţa crematoriului unde a fost incinerat, nu aveau nicio treabă acasă. Nu aveau altceva mai bun de făcut. Le era foarte uşor să huiduie, să cârcotească, semn al unei deprinderi bolnăvicioase, induse probabil de celebra teză a "aflatului în treabă". În mod cert, ai libertatea deplină de a-ţi manifesta nemulţumirea, dar nu penibilizând un moment solemn. Cele câteva zeci de persoane afectate fac parte dintr-un registru uman extrem de labil: cei care, de exemplu, pe 21 decembrie la Revolutie, cât cuplul Ceauşescu încă se afla în fruntea ţării, lăudau eforturile tovarăşilor de a le fi făcut o viaţă mai bună, ca numai după o zi, pe 22, să fi devenit cei mai răi acuzatori, ăi mai doritori de răzbunare pentru câte le-o pricinuit toarşu şi coana Leana. Am întâlnit astfel de exemple. Sunt aceiaşi care îşi schimbă opţiunile şi simpatiile în funcţie de cine câştigă alegerile. O dovadă remarcabilă de consecvenţă şi principialism feroce.
Cel mai dureros e că marea pătură a oamenilor cumsecade stă ascunsă, nu vrea să iasă la suprafaţă. Am auzit de foarte multe ori acest discurs în ultimii 23 de ani, că cei mai buni nu sunt în faţă şi de asta nu avem elitele politice pe care le vrem sau pe care le-am merita. Dar de ce stau departe de ochii lumii? Le e teamă, ascund ceva? Doar sunt oameni de bine. Voltaire are un text extrem de dur legat de cumsecădenia oamenilor: "Ce păcat că una din cele mai mari nenorociri ale oamenilor cumsecade e să fie laşi. Oftează, tac, mănâncă şi uită..." O descriere cuprinzătoare cât un rechizitoriu. Nu ştiu dacă e foarte departe de adevăr, dar rememorez evenimente trecute când majorităţi covârşitoare îşi exprimau nemulţumirea, dar foarte puţini mai rămâneau să o şi arate. Vă amintiţi, probabil, acţiunile de protest din marile oraşe ale României de acum un an, când la -10, -15 grade erau câteva sute de demonstranţi, în timp ce grosul nemulţumiţilor protesta acasă, în faţa televizorului.
Mulţi vor zice că e reminiscenţa trecutului, a unei dictaturi care ne-a sleit de puteri. Parţial corect. Lipsa criticii libere, a studiului obiectiv al problemelor ţării, absenţa promovării competenţelor reale ani la rând, face ca o ţară, atunci când găseşte libertatea, să repete, practic, ce ştia. Asta şi pentru că la noi, poate mai mult ca la alţii altii, realităţile au fost altele, iar vocile care s-au opus parcă mai puţine. De aici, derapajele care au apărut în istoria recentă. Lipsa unor repere care să ghideze sau să impună. Să ne mai mire că am ajuns să asistăm chiar la parodii parlamentare, când unii dintre membrii celei mai importante instituţii a statului au ajuns să nu mai ştie ce votează, la indicaţia imbecilă a unui lider de grup. Şi cred că e un exemplu care a fost multiplicat de atâtea ori şi de o parte şi de alta a taberelor politice. Un astfel de episod îţi creează la început zâmbete dar devine apoi un spectacol care umple de tristeţe, când vezi că oameni oneşti se supun în manieră umilitoare unor decizii centrale şi de grup ce nu au nicio legatură cu alegerea uninominală. Şi ce e mai trist, că o clasă politică poate fi oglinda unei societăţi, care, vorba lui Cornel Dinu despre o echipă pe care o antrena - "încă se caută". Apropos de căutat, filosoful grec Diogene umbla prin Atena cu felinarul aprins încercând să afle "un om". Dacă am umbla acum prin capitala ţării, cu un felinar simbolic, câţi oameni de stat am mai găsi? Ne-ar ajunge degetele de la mâini sau ar fi mai mult decât suficiente?
