Vremurile terorii sunt demult apuse. Nu mai existã prigoanã politicã și ne putem lãuda cã Europa Unitã este cel mai important spațiu al planetei (în termeni de numãr al populației) în care valorile temeinice ale democrației, ale ordinii de drept și ale drepturilor cetãțenești sunt afirmate, asumate, respectate și apãrate.
Începutã ca un proiect al șase state fondatoare în 1951, Uniunea Europeanã a ajuns sã reprezinte 24% din PIB-ul mondial, chiar dacã gãzduiește între granițele sale doar 7% din populația mondialã.
Aproape o treime din companiile din in top 500 mondial își au sediul în Europa. Prosperitatea Europei nu este egalatã decât de elevația principiilor sale: în anul 2012 i s-a atribuit premiul Nobel pentru pace, ca o recunoaștere a influenței și implicãrii sale în apãrarea pãcii pe mapamond.
Pe de altã parte, noua ordine din Lumea Veche este un chezaș al dezvoltãrii umane. Dintre cele 28 de țãri membre (Marea Britanie încã nu este oficial ieșitã...), 26 fac parte din categoria de vârf în domeniul indexului dezvoltãrii umane, așa cum este calculat de PNUD (Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare).
Care sunt cele douã țãri repetente... cred cã nu este cazul sã fac precizãri! Oricum, pe ansamblul Uniunii Europene, calitatea viețuirii umane este la un asemenea înalt nivel încât Europa a devenit o destinație de vis pentru toți nãpãstuiții planetei.
Judecând dupã cifre și dupã percepția cetãțenilor planetei, Europa Unitã este o uriașã poveste de succes. Succes care, de ceva vreme încoace, este din ce în ce mai contestat în însãși sânul Uniunii, fiindcã mãreața Uniune nu are momente dintre cele mai luminoase.
Da, este adevãrat cã între fruntariile ei doar 7% din populația planetei își atribuie 20% din consumul planetei. Dar tot Europa este cea care a impus capitalismul la scara întregii planete - iar doctrina de bazã a capitalismului este doctrina celulei canceroase: creștere nestãvilitã, cu orice preț!
Din pãcate, bãtrâna Europa a ajuns la o limitã foarte limpede a creșterii, conducãtorii sãi agãțându-se cu disperare de creșteri economice microscopice, care sunt în fapt echivalente cu descreșterea. Europa a eșuat în generalizarea rigorilor fiscale și bugetare inerente unei astfel de situații; Grecia era cât pe ce sã iasã din Uniune și numai noi ajutoare financiare din partea bogaților Uniunii au reușit s-o menținã în pluton.
Europa a eșuat în generalizarea liberei circulații a persoanelor și în politicile sociale necesare respectãrii ei; Marea Britanie a ieșit din Uniune din aceastã cauzã, iar ieșirea ei nu este decât un simptom al nemulțumirilor care agitã din ce în ce mai intens spiritele popoarelor și conducãtorilor din țãrile din eșalonul 2 (Italia, Spania) sau din eșalonul 3 (grupul de la Vișegrad, Grecia, țãrile baltice).
Din pãcate, aceastã crudã realitate a neputinței structurale a Uniunii Europene de a rãspunde cu brio obiectivelor pe care singurã și le-a impus este bine ascunsã în dosul rafturilor care gem de mãrfuri care de care mai exotice și în spatele discursurilor încurajatoare sau triumfaliste ale politicienilor. Europa continuã sã fie una dintre cele mai râvnite (dacã nu cumva cea mai râvnitã) destinație pentru cei plecați în bejenie, doar cu hainele de pe ei, din cauza oprimãrii, împilãrii și a conflictelor armate de toate felurile.
Numãrul bejenarilor este acum mai mare decât a fost vreodatã înregistrat în statistici; 65 de milioane de oameni sãrmani și-au pãrãsit casele, orașele sau țãrile, generând cea mai gravã crizã umanitarã din istorie. Și nu poți sã-i urãști fiindcã doresc sã vinã acolo unde pare cã este raiul de pe Pãmânt: frumoasa, bogata și luminata Europã.
Iar Europa ar avea nevoie de ei, sau mãcar de numãrul lor: moleșiți și fascinați de atâtea drepturi cetãțenești, de atracția ierarhiilor corporatiste, de deliciile gugãlizãrii și de plãcerile vacanțelor exotice, europenii nu mai au timp, dispoziție sau rãbdare sã dea naștere la prunci, ceea ce face ce populația Europei sã fie de fapt în dramaticã scãdere și îmbãtrânire.
Și ce fac europenii în fața acestei provocãri a istoriei? Cetãțenii își încordeazã mușchii și încep sã scoatã la ivealã fibra xenofobã care alimenteazã un naționalism vehement. Politicienii, cei cãrora le-am dat mandat sã ne reprezinte și sã rezolve problemele pentru noi, dau din colț în colț, își dau cu stângul în dreptul și se strâng în întruniri sterile, în care singura hotãrâre limpede este stabilirea datei pentru urmãtoarea întrunire.
Simplii conțopiști ai puterii, ei au o ciudatã împãrțealã a atributelor: cei care au mai multã putere au mai puțin curaj (Germania, Franța), iar cei care au curaj (cu precãdere V4 - adicã grupul de la Vișegrad) nu au putere. Rezultatul este cã întreaga Europã, pe care mã simt din ce în ce mai îndreptãțit s-o numesc „Bãtrâna Doamnã", este sufocatã de neputința birocraticã de a gãsi soluții de amploare, durabile și rapide, problemelor cu care se confruntã.
În urmã cu câteva zile, Bãtrâna Doamnã și-a strâns întreaga familie la Bratislava. Discursurile au fost meșteșugite, iar declarația finalã - mai sã-ți stoarcã lacrimi: "Ne-am luat angajamentul, la Bratislava, sa oferim cetãțenilor noștri, in lunile care urmeazã, viziunea unei UE atrãgãtoare, in care sa poatã avea încredere si pe care o vor putea susține".
Am înțeles: în loc s-o trimitem pe Bãtrâna Doamnã la salã, sã-și lucreze mușchii fleșcãiți, sau la școalã, sã-și aminteascã ce-a învãțat în tinerețe, ne apucãm s-o machiem, sã-i cumpãrãm haine noi, ca s-o facem atrãgãtoare, vezi bine!
Așa se face cã unii au plecat mulțumiți, fiindcã s-a stabilit urmãtoarea întrunire peste 6 luni, timp în care ei vor încasa nemeritate salarii grase întorcând hârtii de pe o parte pe alta. Alții, în primul rând țãrile V4, au plecat nemulțumiți, fiindcã nu au primit rãspuns la niciuna dintre îngrijorãrile lor.
Alții pur și simplu au lãsat exasperarea sã explodeze: primul ministru italian Matteo Renzi a calificat întrunirea de la Bratislava drept „o promenadã pe Dunãre", iar programata întâlnire viitoare drept „show inutil". Știe el ce știe, fiindcã Italia se simte tot mai abandonatã în fața fluxului de migranți, a cãror numãrãtoare pare a fi fãrã de sfârșit.
În fața acestei complicate situații, România are trãiri contradictorii. Dupã aderarea din 2007 nu ne-a fost ușor, fiindcã am intrat într-un marș forțat de modernizare și disciplinare (trânta DNA-ului cu potentații este un bun exemplu al acestei teribile încordãri a mușchiului moral al națiunii noastre).
Pe când am ajuns la înțelegerea imperativelor și la un oarecare echilibru instituțional, existența națiunii noastre este tulburatã de criza migranților și, cu osebire, de neputința Bãtrânei Doamne de a gãsi soluții funcționale în fața acestei neliniștitoare provocãri. Exact cum spunea acel moșneguț anonim: „Numa o țârã n-o fost bine și iarã-i rãu!"
