Într-un articol publicat acum câteva luni în Der Freitag acuza dur guvernarea FIDESZ că a distrus scena culturală maghiară, a doborât industria filmului, a oprit dezvoltarea industriilor creative, într-un cuvânt, a schimbat complet paradigma politicilor culturale. Dintr-un oraş viu, Budapesta s-a transformat într-un „câmp de ruine culturale", în care a proliferat în schimb discursul naţionalist, extremist, intolerant şi etnocentrist cu care premierul Orbán i-a obişnuit şi pe europeni. Autoarea recunoaşte că aspectele culturale pot fi considerate marginale, că desele şi radicalele schimbări constituţionale sunt cu mult mai grave. În tot cazul, indiferent de temă, opoziţia este adusă la tăcere numeric, câtă vreme FIDESZ se bazează pe 70% din Parlament şi poate adopta orice lege îşi doreşte. Cu tristeţe, Szabó Agnes constată că, în ultimii doi ani şi jumătate, peste 500.000 de maghiari au plecat din ţară, adică de două ori mai mulţi decât cei siliţi să plece după înăbuşirea revoluţiei din '56. Aceşti oameni nu s-au mai simţit reprezentaţi de puterea politică, în vreme ce opoziţia, tăcută şi bleagă, face joc de glezne de trei ani încheiaţi, fără să îndrăznească să-l supere prea tare pe liderul suprem.
Singura opoziţie închegată o mai face UE. În urmă cu două săptămâni, Parlamentul European a adoptat raportul Tavares, care şterge pe jos cu guvernul Orbán: „tendinţa sistemică şi generală de a modifica în mod repetat cadrul constituţional şi juridic în perioade de timp foarte scurte, precum şi conţinutul acestor modificări, sunt incompatibile cu valorile europene." Autorul raportului, portughezul Rui Tavares, a vorbit şi despre aplicarea unor mecanisme generale la nivelul UE, pentru a ţine în frâu pornirile nedemocratice şi împotriva statului de drept care s-au manifestat în ultimul timp în Ungaria, însă semnalul de alarmă suna pentru multe alte state. În tot cazul, România rămâne pe radarul UE mult şi bine, după furtuna politică de acum un an. În mod paradoxal, luptele politice din cele două ţări par una reflexia celeilalte. Dacă popularul Orbán are acasă o opoziţie de stânga fragilă, dar este amendat de la Bruxelles de socialişti şi de liberali, la Bucureşti socialistul Ponta şi liberalul Antonescu săreau nestigheriţi din interior la beregata preşedintelui apropiat unei opoziţii bezmetice, afiliate popularilor, puternic sprijiniţi politic de Comisia Europeană a colegului Barroso.
Pe un alt palier, cel al corupţiei instituţionalizate la cel mai înalt nivel, tot presiunile UE, pe sub masă sau la vedere (în cazul României, Bulgariei şi Croaţiei, în perioada pre-aderare) sunt cele care au dat firavele roade pe care le cunoaştem. În România, am avut primul premier trimis după gratii şi primul ministru în funcţie care primeşte o pedeapsă la închisoare cu executare. Oricât m-aţi putea acuza de lipsă de omenie şi oricât ar fi pârnâiaşii de apăraţi de mai-marii lor colegi de partide, nu o să-mi reprim reacţia de bucurie la aflarea acestor veşti, pe care le aştept confirmate de altele noi, pentru că „are balta peşte", cum se spune, iar corupţia nu s-a terminat cu doi politicieni corupţi pe care i-a pierdut propria lor vanitate nemăsurată de a se crede intangibili. În Cehia, premierul Neèas a stat şi s-a gândit un weekend întreg, dar în final şi-a dat demisia, după izbucnirea unui scandal gigantic, cu bani, parlamentari cumpăraţi la bucată cu funcţii confortabile bine plătite, contra voturi proguvernamentale la o moţiune de cenzură, o şefă de cabinet devenită amantă, atât de interesată de soarta fostei neveste a amantului, încât ordonă serviciilor secrete urmărirea ei şi a unei sume de adversari politici etc. După aproape o lună, pus în faţa unei asemenea grozăvii, procurorul general a cerut Parlamentului ridicarea imunităţii premierului demisionar, creând false speranţe că simptomatica timiditate a procurorilor cehi este de domeniul trecutului. Între timp, Curtea Supremă a decis eliberarea celor trei parlamentari cumpăraţi de Neèas, pe motiv că parlamentarii în exerciţiul funcţiunii pot face ce doresc în cadrul activităţii lor parlamentare, să voteze cum doresc, independent de resorturile care stau în spatele deciziilor pe care le iau. În ediţia de ieri, Hospodáøské Noviny constata cu resemnare că hotărârea judecătorilor este „o lecţie pentru politicienii care vor să facă afaceri pe sub mână, fără să rişte că vor fi luaţi pe sus de procurori." La fel ca la noi, în Cehia preşedintele este din tabăra opusă, fostul comunist Milos Zeman, primul preşedinte care beneficiază de legitimitatea unui vot popular, după schimbarea Constituţiei. La fel ca în viitoarea formulă constituţională românească a comisiei Antonescu, preşedintele ceh nu are dreptul să refuze o propunere a majorităţii parlamentare pentru desemnarea premierului, însă Zeman a făcut-o, ignorând ostentativ propunerea conservatorilor şi propunându-l pe fostul său consilier economic, Jirí Rusnok. Povestea se complică atunci când echipa guvernamentală, vopsită de presa socialistă drept tehnocrată, cuprinde o sumedenie de amici politici şi personali ai premierului desemnat şi ai preşedintelui, plus câteva nume care par „obligaţii" ale lor mai vechi, din diverse epoci.
În Bulgaria, corupţia a trecut la nivelul următor: crima organizată. Mafia bulgărească a ajuns în fruntea serviciilor secrete, după ce noul premier Plamen Oreşarski l-a propus pe Delian Peevski în fruntea Agenţiei Naţionale de Securitate (în fapt, organismul de contraspionaj al statului bulgar). Protestele care au început de îndată la Sofia l-au ţinut pe premier acasă, deşi trebuia să participe în aceeaşi zi la inaugurarea podului Calafat-Vidin, dacă ne aducem aminte. Despre Peevski, deputat controversat de doar 32 de ani, cu legături dubioase în mediile interlope ale Capitalei, este patronul unui puternic trust media şi nu are nici cea mai mică legătură anterioară cu activităţile de siguranţă naţională. Desemnarea sa a fost doar picătura care a umplut un pahar ce dăduse pe dinafară în mai multe rânduri în trecutul recent al ţării, dând populaţiei acea senzaţie apăsătoare de abandon din partea clasei politice în integralitatea sa. Să mai spunem doar că în Bulgaria 98% din totalul licitaţiilor publice sunt câştigate de 2% din totalul companiilor.
În fiecare din exemplele de mai sus schimbăm doar numele şi putem avea tablouri mai familiare, din propria ogradă. Corupţia instituţionalizată şi decuplarea tot mai pregnantă a elitei politice de agenda publică setată de cetăţeni şi ONG-uri sunt simptome ce se manifestă şi în alte state, vezi scandalul Bárcenas-Rajoy în Spania, scandalul Cahuzac în Franţa. Cel mai probabil, nu sunt lucruri noi, atât doar că activitatea politică a devenit tot mai transparentă, în ciuda celor care o practică, iar informaţia s-a democratizat. Pe de altă parte, deşi toată lumea vede şi ştie, nu mai este nimeni să facă opoziţie în numele cetăţenilor. Deşi se simt tot mai singuri în societate, nici ei nu reuşesc să se adune în platforme politice coerente şi nonanarhice. Într-o seamă de cazuri, opoziţia a căzut în sarcina UE, aflată într-o postură bizară, obligată să îşi apere valorile proprii amestecându-se în probleme politice interne ale statelor membre.
Este un peisaj al unei lumi în prag de implozie. Combinaţia letală de austeritate şi corupţie a dus la o încredere socială atât de scăzută în politicienii locali, dar şi în UE, încât, dacă nu se va întâmpla ceva spectaculos în următorul an, vom avea la anul un Parlament European exploziv, pe fondul unor curente naţionale anti-europene, cu o legimitate minusculă, prin prisma presupusului absenteism de la urne. Ar putea fi ultimul...
