DISTRIBUIE
Joseph Ratzinger a dat recent un amplu interviu ziaristului Peter Seewald (după alte două foarte ample interviuri: “Salz der Ende”, 1996, şi “Gott und die Welt”, 2000). Cartea s-a publicat sub titlul “Licht der Welt: Der Papst, die Kirche und die Zeichen der Zeit” (Libreria Editrice Vaticana, Vatican City, 2010).
Noul interviu continuă premierele cu care Benedict al XVI-lea ne-a obişnuit: primul papă care a dat un interviu la televiziune, primul papă care dă interviuri directe, orale, aşadar, o personalitate care nu intervine în texte după rostirea lor etc. Acelaşi interviu aduce în atenţie, cu indicii concludente, faptul că sub actualul papă s-a atins cea mai mare extindere a Bisericii Catolice din toate timpurile, că tot el a reunit în cinci ani mai mulţi oameni în Piaţa San Pietro decât oricare predecesor, că s-a realizat prima vizită a unui papă în Anglia, prima vizită pe Muntele Templului, că Benedict al XVI-lea se profilează tot mai mult ca fiind cel mai mare teolog dintre papii ultimelor secole. Interviul prilejuieşte, prin informatele şi deloc complezentele întrebări pe care Peter Seewald le adresează suveranului pontif, răspunsuri fără reţineri din partea ilustrului interlocutor privind abuzurile sexuale, interpretarea funcţiei de întâi stătător al Bisericii universale, a primatului papal, situaţia din Biserică şi reformele, relaţiile cu ortodoxia şi cu protestantismul (cu mai noua disponibilitate a ortodoxiei greceşti de a recunoaşte un “primat formal” al papei şi a protestantismului german de a accepta “primatul parţial” al pontifului).
Nu stărui asupra acestor răspunsuri, care vor face, cu siguranţă, istorie. Mă opresc asupra diagnozei date situaţiei din Europa şi din lume (papa vorbind îndeobşte de starea lumii, dar având în vedere, în primul rând, starea Europei). Nu înainte, însă, de a observa că interviul oferă noi indicii asupra triplei poziţionări a lui Joseph Ratzinger - Benedict al XVI-lea - în istoria cugetării universale: ca cel care “închide” epoca semnalată de Nietzsche cu formula “Dumnezeu a murit”, asigurând “renaşterea” lui Dumnezeu în cultura timpului nostru; ca cel care pune capăt epocii interpretării “iubirii (Liebe)” prin reducere la dimensiunea spirituală (reducere ce s-a atribuit creştinismului şi pe care materialismul şi iluminismul, apoi Nietzsche, au atacat-o viguros) arătând că, în creştinism, “iubirea (Liebe)” este unitate a naturalului şi spiritualului; şi ca cel care “încheie” lunga divergenţă dintre creştinism şi iudaism, asumând cu toate consecinţele ascendenţa evreiască şi iudaică a lui Iisus din Nazareth şi chemând creştinismul şi iudaismul să recunoască faptul că sunt o singură religie, cu două căi diferite ale mântuirii (redempţiunii). Asupra acestei triple poziţionări voi reveni cu alt prilej. Mă opresc, aşa cum am spus, asupra diagnozei date lumii actuale şi, implicit, Europei.
Benedict al XVI-lea pune explicit şi net în cauză înţelegerea actuală a “progresului”: progresul este astăzi astfel conceput şi realizat, încât “răspunderea” persoanei umane şi a oamenilor este scoasă din discuţie. “Ca rezultat, aspectul etic, ce are ca parte de bază responsabilitatea în raport cu Creatorul, a fost, în mod esenţial, părăsit în mare măsură. În această situaţie, când propria putere este singurul lucru care s-a extins prin propria cunoaştere, acest fel de progres devine efectiv distructiv (“As a result the ethical aspect, of which responsibility in the sight of the Creator is a basic part, has essentially to a great extent been left out. Then, when one’s own power is the only thing being advanced by one’s knowledge, this sort of progress becomes really destructive”) (p. 44). Unul dintre efectele acestei dezvoltări este “confuzia” ce domneşte în societăţile actuale. Benedict al XVI-lea vorbeşte de “the present confusion of opinions” (p. 144) şi de “confusion of the times” (p. 148), considerând confuzia valorilor (“the truth is suspect”, p. 50) şi dezorientarea drept marca vremurilor de faţă. El nu ezită să vorbească de “the gradual disintegration of the West” (p. 144) (care îmi aminteşte de ceea ce Jacques Attali, în “Sept leçons de vie”, Survivre aux crises, 2009, numea “épuisement intérieur” din principalele economii, ca urmare a slăbirii mecanismelor clasice de propulsie: creşterea populaţiei, inovaţia tehnologică continuă, economisirea personală şi disponibilul de materii prime). Este destul de limpede că o nouă chestionare a “destinului Occidentului”, ca civilizaţie, devine actuală, pentru prima oară în posteritatea lui Spengler.
De unde vine, în ultimă instanţă, această evoluţie a civilizaţiei europene, în primul rând? În interviul “Licht der Welt”, Benedict al XVI-lea pune evoluţia amintită în seama “faptelor de dezintegrare ce există în prezent în sufletul omenesc (the forces of disintegration that are present in the human soul”, p. 139), ce alimentează diferite curente din viaţa publică actuală, precum obsesia obţinerii aplauzelor publicului, tipică societăţii mediatice, “moralism politic”, care urcă disciplina de partid la rang de criteriu moral, identificarea religiei cu un fel de soluţie de wellness (p. 140), care-l extrag pe om din realităţile adânci ale vieţii, predându-l manipulării din partea puterilor instalate. Democraţia însăşi devine problematică: ce se înţelege prim democraţie şi cum se practică? Întrebarea nu este astăzi superfluă. Precum odinioară John Dewey (“The Ethic of Democracy”, 1898) şi, în vremurile noastre, Habermas şi Böckenförde, Benedict al XVI-lea abordează critic democraţia redusă la mecanica electorală şi are în orizont depăşirea reducerii democraţiei la simpla competiţie pentru voturi (“On the other hand, I would also disagree with the supermodel, and many others as well, and I would insist that statistics do not suffice as a criterion for morality. It is bad enough when public opinion polls become the criterion of political decisions and when politicians are more preoccupied with “How do I get more votes?” than with “What is right?” By the same token, the results of surveys about what people do or how they live is not in and of itself the measure of what is true and right.”) (p. 146).
Unde se află soluţia de ieşire din situaţia descrisă a Europei şi a lumii? Benedict al XVI-lea socoteşte indispensabile complementarea “raţiunii” dominantă în cultura de astăzi cu “credinţa (faith)”, reafirmarea “sufletului (soul)” ca sursă a atitudinilor umane (p. 46), “o nouă evanghelizare” (p. 56 şi 135-136), reasumarea creştinismului ca religie organizată în jurul “iubirii (love)”, proliferarea creştinismului bazat pe decizie personală (p. 162), activarea bisericii ca forţă care “uneşte” şi o “globală examinare a conştiinţei” (“Above and beyond the individual financial plans, a global examination of conscience is indispensable. The Church has tried to make a contribution in this regard with the encyclical Caritas in veritate. It does not give answers that will solve everything. But it is a step towards putting things into another perspective and looking at them not only from the point of view of feasibility and success, but from the point of view that sees love of neighbor as something normative and is oriented to God’s will and not just to our desires. In this respect impetus would have to be provided in this way so that a change of consciousness can really come about.”) (p. 48) Deplasarea majoră de care este nevoie constă în ieşirea din relativismul şi subiectivismele ce se extind în vremurile mai noi, spre “renaşterea lui Dumnezeu” în cultura lumii de astăzi. Apelul lui Benedict al XVI-lea este la “a da lui Dumnezeu o nouă şansă de a fi născut în timpul nostru, de asemenea” (“give God a new chance to be born in our time, too. The birth of God was one of the major themes for the Church Fathers. They said that God was born once in Bethlehem, but that there is also a very significant and profound way in which he must be born again in every new generation, and i tis to this, they though, that every Christian is called”) (p. 159). Este, în alte cuvinte, de păşit din lumea fără de Dumnezeu a multor contemporani, spre reasumarea acelei lumi în care Dumnezeu este prezent în acţiunile şi vieţile umane.
Nu stărui asupra acestor răspunsuri, care vor face, cu siguranţă, istorie. Mă opresc asupra diagnozei date situaţiei din Europa şi din lume (papa vorbind îndeobşte de starea lumii, dar având în vedere, în primul rând, starea Europei). Nu înainte, însă, de a observa că interviul oferă noi indicii asupra triplei poziţionări a lui Joseph Ratzinger - Benedict al XVI-lea - în istoria cugetării universale: ca cel care “închide” epoca semnalată de Nietzsche cu formula “Dumnezeu a murit”, asigurând “renaşterea” lui Dumnezeu în cultura timpului nostru; ca cel care pune capăt epocii interpretării “iubirii (Liebe)” prin reducere la dimensiunea spirituală (reducere ce s-a atribuit creştinismului şi pe care materialismul şi iluminismul, apoi Nietzsche, au atacat-o viguros) arătând că, în creştinism, “iubirea (Liebe)” este unitate a naturalului şi spiritualului; şi ca cel care “încheie” lunga divergenţă dintre creştinism şi iudaism, asumând cu toate consecinţele ascendenţa evreiască şi iudaică a lui Iisus din Nazareth şi chemând creştinismul şi iudaismul să recunoască faptul că sunt o singură religie, cu două căi diferite ale mântuirii (redempţiunii). Asupra acestei triple poziţionări voi reveni cu alt prilej. Mă opresc, aşa cum am spus, asupra diagnozei date lumii actuale şi, implicit, Europei.
Benedict al XVI-lea pune explicit şi net în cauză înţelegerea actuală a “progresului”: progresul este astăzi astfel conceput şi realizat, încât “răspunderea” persoanei umane şi a oamenilor este scoasă din discuţie. “Ca rezultat, aspectul etic, ce are ca parte de bază responsabilitatea în raport cu Creatorul, a fost, în mod esenţial, părăsit în mare măsură. În această situaţie, când propria putere este singurul lucru care s-a extins prin propria cunoaştere, acest fel de progres devine efectiv distructiv (“As a result the ethical aspect, of which responsibility in the sight of the Creator is a basic part, has essentially to a great extent been left out. Then, when one’s own power is the only thing being advanced by one’s knowledge, this sort of progress becomes really destructive”) (p. 44). Unul dintre efectele acestei dezvoltări este “confuzia” ce domneşte în societăţile actuale. Benedict al XVI-lea vorbeşte de “the present confusion of opinions” (p. 144) şi de “confusion of the times” (p. 148), considerând confuzia valorilor (“the truth is suspect”, p. 50) şi dezorientarea drept marca vremurilor de faţă. El nu ezită să vorbească de “the gradual disintegration of the West” (p. 144) (care îmi aminteşte de ceea ce Jacques Attali, în “Sept leçons de vie”, Survivre aux crises, 2009, numea “épuisement intérieur” din principalele economii, ca urmare a slăbirii mecanismelor clasice de propulsie: creşterea populaţiei, inovaţia tehnologică continuă, economisirea personală şi disponibilul de materii prime). Este destul de limpede că o nouă chestionare a “destinului Occidentului”, ca civilizaţie, devine actuală, pentru prima oară în posteritatea lui Spengler.
De unde vine, în ultimă instanţă, această evoluţie a civilizaţiei europene, în primul rând? În interviul “Licht der Welt”, Benedict al XVI-lea pune evoluţia amintită în seama “faptelor de dezintegrare ce există în prezent în sufletul omenesc (the forces of disintegration that are present in the human soul”, p. 139), ce alimentează diferite curente din viaţa publică actuală, precum obsesia obţinerii aplauzelor publicului, tipică societăţii mediatice, “moralism politic”, care urcă disciplina de partid la rang de criteriu moral, identificarea religiei cu un fel de soluţie de wellness (p. 140), care-l extrag pe om din realităţile adânci ale vieţii, predându-l manipulării din partea puterilor instalate. Democraţia însăşi devine problematică: ce se înţelege prim democraţie şi cum se practică? Întrebarea nu este astăzi superfluă. Precum odinioară John Dewey (“The Ethic of Democracy”, 1898) şi, în vremurile noastre, Habermas şi Böckenförde, Benedict al XVI-lea abordează critic democraţia redusă la mecanica electorală şi are în orizont depăşirea reducerii democraţiei la simpla competiţie pentru voturi (“On the other hand, I would also disagree with the supermodel, and many others as well, and I would insist that statistics do not suffice as a criterion for morality. It is bad enough when public opinion polls become the criterion of political decisions and when politicians are more preoccupied with “How do I get more votes?” than with “What is right?” By the same token, the results of surveys about what people do or how they live is not in and of itself the measure of what is true and right.”) (p. 146).
Unde se află soluţia de ieşire din situaţia descrisă a Europei şi a lumii? Benedict al XVI-lea socoteşte indispensabile complementarea “raţiunii” dominantă în cultura de astăzi cu “credinţa (faith)”, reafirmarea “sufletului (soul)” ca sursă a atitudinilor umane (p. 46), “o nouă evanghelizare” (p. 56 şi 135-136), reasumarea creştinismului ca religie organizată în jurul “iubirii (love)”, proliferarea creştinismului bazat pe decizie personală (p. 162), activarea bisericii ca forţă care “uneşte” şi o “globală examinare a conştiinţei” (“Above and beyond the individual financial plans, a global examination of conscience is indispensable. The Church has tried to make a contribution in this regard with the encyclical Caritas in veritate. It does not give answers that will solve everything. But it is a step towards putting things into another perspective and looking at them not only from the point of view of feasibility and success, but from the point of view that sees love of neighbor as something normative and is oriented to God’s will and not just to our desires. In this respect impetus would have to be provided in this way so that a change of consciousness can really come about.”) (p. 48) Deplasarea majoră de care este nevoie constă în ieşirea din relativismul şi subiectivismele ce se extind în vremurile mai noi, spre “renaşterea lui Dumnezeu” în cultura lumii de astăzi. Apelul lui Benedict al XVI-lea este la “a da lui Dumnezeu o nouă şansă de a fi născut în timpul nostru, de asemenea” (“give God a new chance to be born in our time, too. The birth of God was one of the major themes for the Church Fathers. They said that God was born once in Bethlehem, but that there is also a very significant and profound way in which he must be born again in every new generation, and i tis to this, they though, that every Christian is called”) (p. 159). Este, în alte cuvinte, de păşit din lumea fără de Dumnezeu a multor contemporani, spre reasumarea acelei lumi în care Dumnezeu este prezent în acţiunile şi vieţile umane.
DISTRIBUIE
Comenteaza
