Privită prin prisma indicatorilor economici obișnuiți, Madagascar este una dintre cele mai sărace țări ale lumii. În clasamentul FMI, doar patru țări par a avea un produs domestic brut pe cap de locuitor mai scăzut decât acest imens stat insular. Cu toate acestea, populația Madagascarului crește exponențial, în majoritatea familiilor cerându-și dreptul la viață și (eventual) prosperitate cel puțin cinci copii. Progresele tehnologice ale umanității, cu osebire cele din domeniul medical, fac posibilă creșterea populației pe toate căile (inclusiv prin creșterea duratei medii de viață); dar sărăcia lucie din Madagascar face imposibilă înregistrarea de progrese semnificative pe tărâmul nivelului de trai.
Lipsa mijloacelor economice îi obligă pe cetățenii malgași să continue modul de viață ancestral, întemeiat pe smulgerea de ogoare din trupul junglei și pe arderea unor cantități colosale de lemn pentru producerea cărbunelui de lemn (mangal). Estimări, neconfirmate de certitudini științifice, afirmă că, de la venirea omului, în urmă cu 2000 de ani, Madagascarul a pierdut 80-90 la sută din suprafața împădurită. Oricât de dezbătută ar fi această afirmație, un lucru este sigur, fiind probat cu fotografii aeriene: în anul 2000, aproape jumătate din suprafața de pădure pe care insula o deținea în jurul anului 1950 era lipsă la apel! O adevărată hecatombă, provocată de creșterea populației, dar și de spiritul hrăpăreț al profitorilor locali, care, dezlănțuiți după retragerea administrației coloniale franceze, au intrat cu drujba în jungla care adăpostea prețioasele esențe de mahon, acaju, palisandru, lemn de trandafir și balsa.
Situația pare fără ieșire: creșterea populației se accelerează, potențând presiunea asupra mediului, iar statul pare incapabil să pună în operă măsuri eficace de protejare a pădurilor. Opreliștile nu pot să funcționeze, trebuie oferite populației alternative funcționale de asigurare a necesarului de energie, dar Madagascar este departe de situația Regatului Bhutan, care distribuie energie electrică gratuită tuturor căminelor. Pe deasupra, în Madagascar nu există nici măcar o rețea națională de distribuție a energiei. Dacă zdrobitoarea majoritate a căminelor nu are curent electric, nici apă curentă, nici canalizare... trecând pe (puținele) drumuri ale insulei vezi sate care par reproduceri vii ale unor bordeie medievale europene.
În consecință, ecocidul continuă. În fiecare an, Madagascar mai pierde 300.000 de hectare de pădure, ceea ce, ipotetic vorbind, va duce la dispariția completă a pădurilor în aproximativ 20 de ani. Fără îndoială, aceasta va fi o piatră de hotar în existența acestei tinere națiuni. Privind însă într-o perspectivă mai largă, constatăm că pieirea pădurilor malgașe nu este decât o parte a ecocidului global prin care multiplele nevoi ale umanității, mereu mai diverse, mereu mai umflate, ajung să aibă un impact devastator asupra mediului natural.
Întocmai ca în marele stat insular, peste tot pe planetă, și cu precădere în zonele calde, presiunea antropică asupra suprafețelor împădurite crește stihinic. Și nu vorbim doar despre deschiderea de noi ogoare pentru populația aflată în creștere exponențială. Vorbim despre goana spre prosperitate a unor întregi națiuni: bogatele depozite de hidrocarburi din bazinul amazonian duc la apariția cinicelor și poluantelor câmpuri de sonde. Cererea tot mai mare de lemn de esențe prețioase (pe când o atitudine morală corectă din partea bogaților, precum în cazul blănurilor de animale?) sărăcește pădurile fiindcă, pentru fiecare arbore „prețios," cinci arbori „comuni" sunt distruși în procesul de extracție. Nevoile bogaților distrug pădurile virgine ale planetei în modul cel mai direct: mult-lăudatul ulei de palmier, promovat datorită indubitabilelor sale calități, dar și datorită prețului său „avantajos" (cum altfel, atâta vreme cât pentru a-l obține nimicim doar mediul natural, fără să plătim nimănui redevențe...), contribuie la dispariția a milioane de hectare de pădure tropicală și ecuatorială, de-a lungul întregii cingători verzi care înconjură planeta.
Pe ansamblu, nevoile crescânde ale umanității pofticioase duc la dispariția, în fiecare an, a unei suprafețe împădurite echivalentă cu suprafața statului Panama. Vă scutesc de grija de a gugăli: aceasta înseamnă 75.000 de kilometri pătrați. În doar trei ani, o Românie de păduri dispare de pe hartă, fiind înlocuită cu culturi agricole, care, din punct de vedere al producției de biomasă, sunt cvasi-deșerturi biologice, sau cu zone de producție energetică sau industrială, care sunt mai rele decât deșerturile înseși. Puterile răului cresc zi de zi; dacă omul epocii preindustriale intra în pădure echipat cu un topor, azi el intră cu drujbe, tractoare și buldozere, cu care succesul distrugerii este înmiit. În ritmul actual de distrugere, susținut de „progresul tehnologic", pădurile ecuatoriale și tropicale ale planetei riscă dispariția completă în doar 100 de ani!
Așa se face că în Madagascar, dar și în toată Amazonia, în Congo, în Indonezia, Malaiezia sau Noua Guinee, plămânul verde al planetei (prin extensie, al omului!) este din ce în ce mai agresat, mai rănit și mai lipsit de vlagă. Cancerul creșterii economice, provocat de virusul uman, distruge plămânul verde al planetei. Aici, în Europa prosperă și nesătulă, dar și evoluată moral și cultural în același timp, trebuie să înțelegem cât rău poate face această rană viitorului planetei, viitorului umanității. Noi trebuie să căutăm soluții, nu acei sărmani care nu mai știu cum să asigure hrana zilei de mâine și nu știu cum să asigure dezvoltarea în ziua de poimâine.
Dacă nu, rana din plămân ne va ucide pe toți, bogați sau săraci.
