DISTRIBUIE
Întotdeauna mi-au plăcut duminicile de dimineaţa. Oraşul e aproape pustiu, sunt puţine maşini pe străzi, iar cafenelele sunt aproape goale. Deşi era soare alaltăieri şi m-aş fi plimbat pe dealurile îmbătrânite de toamnă, m-am oprit să beau o cafea în pustietatea unui bar din centru.
Soarele bătea molcom, încălzind aerul dincolo de geam şi aşteptam să-l văd trecând pe profesorul Zaciu, spre chioşcul de ziare, aşa cum mi se întâmpla adesea. I se întâmplase şi lui Alexandru Vlad să-l vadă pe “profesor”, deşi trecuseră ani buni de când, cu tristeţe, l-am însoţit pe ultimul drum. Pur şi simplu, îl vedeam trecând, ca un adevărat “lord Jim” cu eleganţa-i cunoscută, ca apoi să se aşeze în profil, în faţa chioşcului de ziare. Nu ne spunea niciodată nimic, ca şi când nu ne-ar fi văzut, dar ne-am gândit că, totuşi, avea aerul nemulţumit, ca şi cum era ceva ce n-am făcut când încă se afla în viaţă... Aşteptam, aşadar, trecerea profesorului când în capătul celălalt al barului am zărit o tânără scufundată, parcă, pe de-a-ntregul în lumina caldă a soarelui.
Avea în faţă o ceaşcă mare de cafea şi citea absorbită o carte. O broşură, mai bine zis, dar m-am gândit că dacă citea era totuşi bine. Văzusem în ultimul timp tot felul de tineri a căror atitudine m-a făcut să mă bucur: la teatru de studio, în Clubul Diesel, la concertul Speak Floyd, unde am constatat că mulţi din fetele şi băieţii aceia cunoşteau textele cântecelor, iar acum această fată, citind cu un aer degajat cartea lui Noica - apucasem să-i văd titlul -, “Mathesis sau bucuriile simple”. Mi-am spus asemeni lui Sandy Deac - cel care “inventase” minunatul eveniment “Speak Floyd”: “.... Înseamnă că nu e totul pierdut!”. Fata citea cu spor şi se părea că înghiţea paginile şi aşa puţine ale cărţii. Părea pasionată şi pătrunsă de sensurile rândurilor şi nici nu părea să-i pese de soarele care aproape deranja aerul ca într-o zi de vară, când lumea îşi doreşte puţină umbră. Dar culmea era că, deşi mă chinuiam şi îmi storceam creierii, nu reuşeam în nici un fel să-mi amintesc fie şi o idee din cartea marelui filosof. Tot ce am putut face a fost să-mi amintesc chipul lui îmbătrânit, fruntea lată şi luminoasă, retezată brusc de dunga rotunjită a bascului bleumarin, aşa cum îl văzusem ultima dată, acum mulţi ani, la Păltiniş, într-o dimineaţă aspră de decembrie.
Plutea ceva în aer, un “ceva” nedefinit, un mesaj din altă lume, pe care nu reuşeam nicidecum să-l descifrez; mai întâi amintirea chipului profesorului Zaciu, apoi, deodată, cartea şi imaginea lui Noica, tânăra fată citind în soarele ireal, toate acestea se amestecau într-un fel de mesaj, simţeam asta, un mesaj pe care nu l-am înţeles. Apoi, după-amiaza la redacţie, povestind întâmplarea - de fapt încercând ca, povestind, să pot să desprind un sens al celor întâmplate - am fost consternat să aflu că şi colegei mele de la departamentul “cultură” îi spusese cineva, cu o zi înainte, că îşi propusese să recitească “Mathesis sau bucuriile simple”. Sigur, era frumos şi încurajator să vezi cum mai tinerii se întorc într-un trecut care, deşi uitat, din păcate, mai are, iată, puterea să reapară, poate spre a ne reaminti că n-am fost destul de “atenţi” cu el, că n-am ştiut să-l preţuim la valoarea lui. Abia când am revenit acasă şi am deschis cartea, intrigat de golul pe care-l simţeam în mine, abia când am citit acea frază am înţeles “mesajul” pe care încăpăţânarea mea, de a-l socoti un mesaj, şi nu o pură întâmplare, îl făcea şi mai viu şi mai important. “Dar ce anume a crescut deodată în sufletul tovarăşului tău, care i-a transfigurat toate mişcările sufleteşti?
Poate, când te-ai ridicat atunci şi l-ai privit drept în faţă. Să-i fi plăcut ce i-ai spus despre «instabilitatea omogenului sufletesc?» Sau poate... Dac-ai şti? Dac-am şti cu toţii ce am hotărât în anume situaţii! Ce siguri am fi pe viaţa noastră atunci; am şti să reluăm, să refacem temele pe care le ştiam ca temele noastre mari. Nu spun că viaţa ar fi mai uşoară atunci. Dimpotrivă, am fi mai responsabili faţă de noi înşine dacă ni s-ar întâmpla ceva rău; am şti că din vina noastră NU se întâmplă ceva. Dar spun: ce precisă ar fi viaţa atunci! În timp ce acum trăim viaţa pe ghicite. Cine trăieşte în locul meu, pentru mine? Dar e ridicol. E viaţa MEA totuşi. De obicei oamenii nu răspund de nimic. Tot ce se întâmplă în lume e fără participaţia lor. Dacă lumea curge, dacă lumea cântă, dacă lumea moare, ei curg, cântă, mor cu toate la un loc. Dar aşa nu se poate.” (pag. 46-47) Nu poate fi nici o îndoială că dacă e vorba de un mesaj el este aici, în această frază.
Şi faptul că sunt momente ale Timpului când se întâmplă ceva ce noi nu putem înţelege pe deplin, aşa cum susţinea colega mea Dora, este cât se poate de adevărat. De asemenea, o altă “aripă” a acestei “neînţelegeri”, poate fi chiar întruchiparea neputinţei de a valora locurile şi mai ales oamenii pe care soarta îi scoate în calea noastră. Nu am nici o îndoială că toate “fantasmele” dragi ale unor oameni de a căror apropiere m-am bucurat, apărute aşa, deodată, într-o prea caldă zi de duminică, nu au făcut decât să-mi atragă atenţia că trăim, unii din noi, un timp în care se întâmplă ceva. Veţi râde, poate, dar cu siguranţă că va veni şi Timpul Dumneavoastră. Momentul în care vă veţi aminti că aţi trecut printr-un Timp când toate semnele pe care le-aţi ignorat nu făceau altceva decât să vă anunţe că, într-adevăr, “se întâmpla ceva” important.
Dar eraţi prea siguri de Dumneavoastră, ca să mai vedeţi că cineva trăia în locul Dumneavoastră, pentru Dumneavoastră.
Avea în faţă o ceaşcă mare de cafea şi citea absorbită o carte. O broşură, mai bine zis, dar m-am gândit că dacă citea era totuşi bine. Văzusem în ultimul timp tot felul de tineri a căror atitudine m-a făcut să mă bucur: la teatru de studio, în Clubul Diesel, la concertul Speak Floyd, unde am constatat că mulţi din fetele şi băieţii aceia cunoşteau textele cântecelor, iar acum această fată, citind cu un aer degajat cartea lui Noica - apucasem să-i văd titlul -, “Mathesis sau bucuriile simple”. Mi-am spus asemeni lui Sandy Deac - cel care “inventase” minunatul eveniment “Speak Floyd”: “.... Înseamnă că nu e totul pierdut!”. Fata citea cu spor şi se părea că înghiţea paginile şi aşa puţine ale cărţii. Părea pasionată şi pătrunsă de sensurile rândurilor şi nici nu părea să-i pese de soarele care aproape deranja aerul ca într-o zi de vară, când lumea îşi doreşte puţină umbră. Dar culmea era că, deşi mă chinuiam şi îmi storceam creierii, nu reuşeam în nici un fel să-mi amintesc fie şi o idee din cartea marelui filosof. Tot ce am putut face a fost să-mi amintesc chipul lui îmbătrânit, fruntea lată şi luminoasă, retezată brusc de dunga rotunjită a bascului bleumarin, aşa cum îl văzusem ultima dată, acum mulţi ani, la Păltiniş, într-o dimineaţă aspră de decembrie.
Plutea ceva în aer, un “ceva” nedefinit, un mesaj din altă lume, pe care nu reuşeam nicidecum să-l descifrez; mai întâi amintirea chipului profesorului Zaciu, apoi, deodată, cartea şi imaginea lui Noica, tânăra fată citind în soarele ireal, toate acestea se amestecau într-un fel de mesaj, simţeam asta, un mesaj pe care nu l-am înţeles. Apoi, după-amiaza la redacţie, povestind întâmplarea - de fapt încercând ca, povestind, să pot să desprind un sens al celor întâmplate - am fost consternat să aflu că şi colegei mele de la departamentul “cultură” îi spusese cineva, cu o zi înainte, că îşi propusese să recitească “Mathesis sau bucuriile simple”. Sigur, era frumos şi încurajator să vezi cum mai tinerii se întorc într-un trecut care, deşi uitat, din păcate, mai are, iată, puterea să reapară, poate spre a ne reaminti că n-am fost destul de “atenţi” cu el, că n-am ştiut să-l preţuim la valoarea lui. Abia când am revenit acasă şi am deschis cartea, intrigat de golul pe care-l simţeam în mine, abia când am citit acea frază am înţeles “mesajul” pe care încăpăţânarea mea, de a-l socoti un mesaj, şi nu o pură întâmplare, îl făcea şi mai viu şi mai important. “Dar ce anume a crescut deodată în sufletul tovarăşului tău, care i-a transfigurat toate mişcările sufleteşti?
Poate, când te-ai ridicat atunci şi l-ai privit drept în faţă. Să-i fi plăcut ce i-ai spus despre «instabilitatea omogenului sufletesc?» Sau poate... Dac-ai şti? Dac-am şti cu toţii ce am hotărât în anume situaţii! Ce siguri am fi pe viaţa noastră atunci; am şti să reluăm, să refacem temele pe care le ştiam ca temele noastre mari. Nu spun că viaţa ar fi mai uşoară atunci. Dimpotrivă, am fi mai responsabili faţă de noi înşine dacă ni s-ar întâmpla ceva rău; am şti că din vina noastră NU se întâmplă ceva. Dar spun: ce precisă ar fi viaţa atunci! În timp ce acum trăim viaţa pe ghicite. Cine trăieşte în locul meu, pentru mine? Dar e ridicol. E viaţa MEA totuşi. De obicei oamenii nu răspund de nimic. Tot ce se întâmplă în lume e fără participaţia lor. Dacă lumea curge, dacă lumea cântă, dacă lumea moare, ei curg, cântă, mor cu toate la un loc. Dar aşa nu se poate.” (pag. 46-47) Nu poate fi nici o îndoială că dacă e vorba de un mesaj el este aici, în această frază.
Şi faptul că sunt momente ale Timpului când se întâmplă ceva ce noi nu putem înţelege pe deplin, aşa cum susţinea colega mea Dora, este cât se poate de adevărat. De asemenea, o altă “aripă” a acestei “neînţelegeri”, poate fi chiar întruchiparea neputinţei de a valora locurile şi mai ales oamenii pe care soarta îi scoate în calea noastră. Nu am nici o îndoială că toate “fantasmele” dragi ale unor oameni de a căror apropiere m-am bucurat, apărute aşa, deodată, într-o prea caldă zi de duminică, nu au făcut decât să-mi atragă atenţia că trăim, unii din noi, un timp în care se întâmplă ceva. Veţi râde, poate, dar cu siguranţă că va veni şi Timpul Dumneavoastră. Momentul în care vă veţi aminti că aţi trecut printr-un Timp când toate semnele pe care le-aţi ignorat nu făceau altceva decât să vă anunţe că, într-adevăr, “se întâmpla ceva” important.
Dar eraţi prea siguri de Dumneavoastră, ca să mai vedeţi că cineva trăia în locul Dumneavoastră, pentru Dumneavoastră.
DISTRIBUIE
Comenteaza
