Şi nu despre asta vreau acum să vorbesc, ci despre America mea, pe care am "cuplat"-o cu această tragedie despre care se vorbeşte astăzi pe toate canalele. America mea nu e cea pe care o vedem zilnic pe aceleaşi canale media, nu e cea "povestită" de alţii, ci este America aceea a lui Hemingway şi Scott Fitzgerald, a lui Charley, care împreună cu prietenul său o descoperea în adevărata ei frumuseţe. Iubesc, America lui John Dos Passos, Henry Miller, a lui Steinbek, a lui Tenesee Williams, Edward Albee şi Eugene O'Neill, dar şi pe cea a lui Jimmi Hendrix, Frank Zappa, Laurie Anderson şi a atâta altora pe care îi port în inimă. Îi iubesc pe toţi americanii care nu dau lecţii de "democracy", de "politically corectness" sau care nu fac un ţel al propriei vieţi din a urca în vârful scării aroganţei, de unde un preşedinte precum al nostru îi poate numi "marele licurici". Îl iubesc pe Ry Cooder, care cânta alături de Ibrahim Ferrer şi Omara Portuondo, chiar dacă Buena Vista Social Club era o trupă de sărăntoci din Havana lui Fidel Castro.
Îmi plac americanii care au privit şi privesc spre Europa fără suficienţă. Îmi plac toţi oamenii aceia simpli care călătoresc cu "ogarul cenuşiu", care caută să trăiască o altă viaţă decât viaţa de carton pe care o trăiesc mulţi dintre americani, fără ca măcar să li se spună că nu e viaţa lor. Iar în această mare de oameni de diverse naţionalităţi, fără discriminare, fără părtinire, îi iubesc şi îi respect pe toţi cei care se consideră americani, începând cu străbunicii mei plecaţi cu vaporul din Turnu Roşu tocmai în Ontario, unde a şi rămas o parte din neamul meu, şi pe afro-americanul care vinde pizza. Dar mai ales îi iubesc pe americanii lui Kurt Vonegut jr., de la optometristul Billy Pilgrim (care n-a ştiut niciodată ce caută la Dresda, asemeni zecilor de mii de oameni care au murit în războaie fără să ştie de ce!) şi până la scriitorul ratat şi "ucis" de "cartoanele" societăţii, Kilgore Trout.
Îmi place mult America acestui om care nu s-a lăsăt niciodată de fumat şi care fuma Pall Mall fără filtru, îmi plac americanii din povestirile lui Hemingway. Sunt trist astăzi pentru America, aşa cum sunt pentru toate popoarele şi ţările în care mor oameni nevinovaţi, din cauza aroganţei unor politicieni fără Dumnezeu. Sunt trist pentru toţi americanii pe care, mulţumită scriitorilor pomeniţi mai sus, i-am luat în sufletul meu: cei care nu fac jogging, care nu au "proiecte" politice, care se adună în grupuri ca să-şi povestească viaţa de alcoolici anonimi. Onorez astăzi morţii acelei Americi care crede că viaţa nimănui nu poate fi ascultată în telefonul personal, că nimeni nu este jandarmul nimănui, a celor care chiar cred în Dumnezeul tuturor Oamenilor de pe pământ. Iubesc şi mă plec în faţa americanilor care cred cu adevărat în Dumnezeu, orice religie ar avea ei, pentru că asta înseamnă mai ales că ei ştiu că deasupra noastră, a tuturor există o instanţă supremă, care nu poate face loc nici unei aroganţe, de orice fel. Pentru mine drama de acum zece ani e, dacă doriţi, drama pe care o aduc rezultatele oricărei acţiuni abominabile pe care oamenii o pot imagina împotriva semenilor lor.
Pentru mine tragedia americană e cea de la 9/11, dar în aceeaşi măsură şi cea (de)scrisă de Theodore Dreiser în cartea cu acelaşi nume. Fericirea care nu e numai acel "ceva" consfinţit în Constituţie, ci mirajul de care trebuie să tragi cu dinţii, folosind orice mijloace pentru asta. Americanul descris de Dreiser ăsta a trăit, în America lui: fericirea că alţii te cred fericit, cu tot ce înseamnă şi poate însemna asta. Tragedia lui Dreiser se leagă, undeva, în sufletele oamenilor într-un loc comun: acela unde cei care trebuie vor înţelege că atitudinea şi modul de viaţă, şi chiar visele oamenilor se întorc, oricât de frumoasă părea imaginea succesului, la loc, în partea adevărată a sufletelor lor, întâlnindu-se unele cu altele, nu în clasamente omeneşti, nu în bani şi putere, nu în succesul "de carton", cel care te poate părăsi oricând, ci în valori sufleteşti, universal umane.
Şi, paradoxal, adevărul spus de Farid Zakarias, de la CNN, după tragicul eveniment de acum 10 ani, este din ce în ce mai evident; nu Statele Unite ale Americii se prăbuşesc, ci sunt multe alte state ale lumii care urcă în ierarhii. Deci fie ca Dumnezeu să binecuvânteze lumea asta în care trăiesc oameni! Şi, înainte de "Dumnezeu să binecuvânteze America!" sau "Doamne, ocroteşte-i pe români!", poate ar trebui să ne amintim mai bine de îndemnul unuia dintre Părinţii Americii, jurnalist, scriitor, inventator Benjamin Franklin: "Cei care aleg să renunţe la libertate ca să obţină securitate nu vor putea să ridice pretenţia de a avea nici una, nici alta."
