în România anului 2009, ar stârni cel mult acuze sincere de naivitate si un zâmbet complice în spatele gulerelor albe. La scurt timp dupã ce pãrãsise postul de guvernator al Hong-Kong-ului britanic... dupã ce devenise unul dintre cei mai populari oameni din micutul teritoriu sud-est asiatic, baronul Chris Patten a dorit sã publice o carte în care sã-si descrie experienta de 5 ani în Orientul îndepãrtat.
Dincolo de savoarea coloratã a descrierii oricãrui contact inter-cultural de acest tip, Patten nu s-a sfiit sã atingã unele puncte sensibile legate de regimurile politice asiatice, în special de dictatura comunistã chinezã în evolutia sa spectaculoasã, pânã la dezghetarea treptatã a economiei si adoptarea unui “socialism cu caracteristici chineze”, formã hibrid specificã pentru gigantul asiatic. Nu micã i-a fost surpriza când, umblând din editurã în editurã, Patten a fost refuzat pe bandã, sub diferite pretexte.
Cel mai sonor caz, prin franchetea cu care a fost pusã problema, a fost refuzul lui Rupert Murdoch, detinãtorul prestigioasei edituri HarperCollins’. Magnatul media, altfel bun prieten si admirator al lui Patten, si-a simtit periclitate interesele de afaceri din China, dupã ce textul îi numea pe liderii chinezi “stalinisti fãrã chip” si sustinea cã legitimarea în Occident a regimurilor nedemocratice asiatice prin recursul la valorile culturale specifice acelei pãrti de lume nu este decât un eufemism cliseistic, necesar de a fi demontat cât mai rãspicat.
In cele din urmã, cartea a apãrut la Pan Macmillan si a devenit, în scurt timp, un best-seller, adulat în Occident, contestat dur în China (East and West: The Last Governor of Hong Kong on Power Freedom and the Future, Pan Macmillan, 1998). Flerul oricãrui editor simtea potentialul urias al subiectului cãrtii, iar numele autorului asigura, o datã în plus, succesul fãrã dubii. însã Murdoch a calculat repede si sec, a preferat sã piardã ocazia unei reusite editoriale, sã si-i ridice în cap pe “torries” si pe sustinãtorii lor, pãstrându-si, totodatã, la adãpost afacerile media din China.
Pe marginea subiectului, cei mai ferventi apãrãtori ai libertãtii de expresie au sustinut cã refuzul publicãrii este o formã ascunsã de cenzurã, atâta timp cât motivele pe care s-a fundamentat nu au avut legãturã cu calitatea textului sau cu autoritatea de netãgãduit a lui Patten. Din fericire, cartea a apãrut, chiar dacã pentru asta a fost nevoie de multe bãtãi de cap, un scandal public si o întârziere de câteva luni.
Revenind la România zilelor noastre, descoperim un fenomen asemãnãtor prin mecanism, dar infinit mai extins, dacã nu generalizat, care în ultimele sãptãmâni pare sã nu mai lase loc de respiratie proaspãtã. Retras sub un clopot de sticlã împreunã cu vedetele star-sistem-ului politic, presa politicã refuzã tot mai drastic confruntarea cu realitatea obiectivã si reface un balet de pãpusi hidoase, pe care-l vinde pe post de Realitate.
Fãrã exceptie, presa a ajuns sã ignore scandalul cât casa dintr-un serviciu secret si puturos al statului român, preferând sã brodeze fantasmagorii pe seama casei fiicei presedintelui Bãsescu, aflatã într-un ansamblu rezidential construit de unul dintre anchetati. Intr-o diatribã fãrã recurs, guristii de serviciu s-au transformat peste noapte în procurori sticlosi, care acuzã incontinent si pretind publicarea probelor nevinovãtiei, fãrã ca ei însisi sã producã vreun coltisor de probã împotriva celor acuzati. Stãnescu, Ciuvicã, Ciorbea, vârfurile de lance trans-mediatice, par cã dorm în anticamera studiourilor, fiind gata sã se activeze instantaneu la un semn scurt.
Vorbind despre invocarea interventiei unui ziarist pe lângã seful statului, în favoarea unui nenumit om de afaceri, fostul premier Victor Ciorbea ajunge la concluzia halucinantã cã scena ar fi ruptã dintr-o realitate a unui stat stalinist. Clar, beznã în mintea dlui! Ciorbea, de parcã Stalin ar fi stat zi-luminã de povesti cu presarii vremii, ca sã primeascã sfaturi pe cine sã mai trimitã la Kolyma... Faptele concrete sunt luate si împachetate în cele mai alambicate si iluzorii scenarii de scriitori suprarealisti, dar cu scoala realismului socialist bine însusitã.
Opiniile ce nu se încadreazã în mainstream-ul convenabil sunt tolerate doar în lipsa cãrnii de tun, precum odinioarã sistemul hegemonic comunist îsi dezvãluia vigilenta inexpugnabilã aruncând în “Reflector” câte un deviationist pârlit. Publicul capituleazã, ziarele îsi pierd tot mai multi cititori, posturile TV îsi mai scot pârleala cu crime si tâte în prime-time, clientii de publicitate sunt tot mai putini si strânsi la pungã, industria pare în pragul colapsului.
Si totusi, presa autistã refuzã cu obstinatie întoarcerea la realitate, sub riscul imploziei. Aidoma lui Murdoch, patronii – materiali, spirituali, informativi – ai presei românesti au afaceri în altã parte. România noastrã li se pare un mizilic. Afacerile lor sunt acolo unde “stalinismul fãrã chip” se întâlneste cu un caz tipic si straniu de economie de piatã.
