Octavian Hoandră: Generaţii. Un caz de mutilare românească

De unde putem şti că mai tânărul are, într-adevăr, timp şi chiar ştie ce înseamnă, cu adevărat, a avea timp? Că, deşi trăieşte, mai mult sau mai puţin distrat, mereu într-un viitor iluzoriu, promis, îndeosebi de mai vârstnicii membri ai propriei familii, el n-a simţit timpul ca “nimic-în-afară-de-timp”.

Asta se întâmplă, pentru aceia dintre “mai tinerii” care “sclipesc” şi care îşi dau seama, în orbecăiala viitorului promis, că lumea nu este timp, ci un altfel de prezent.

Mai tânărul spune despre sine că are timpul în faţa sa; că timpul o să-i rezolve, într-un fel sau altul, fără acordul său, marile probleme ale propriei existenţe, ceea ce e un fals cumplit. Ce e cu adevărat timpul, dacă nu lumea pe care o poate absorbi şi care, totodată, îl va marca pentru toată viaţa? Se spune că “mai vârstnicul” are viaţa în urma lui, dar, în realitate, are o acumulare de timp trăit, de experienţe şi stări care, în cazurile fericite, nu sunt decât lecţii sau teme pentru mai tinerii din jurul lui. Iluzia pe care intelectualii lui Băsescu, asemeni unor părinţi bolnăvicioşi, vor s-o inducă tinerilor e aceea că tinerii ar trebui să închidă ochii, ca să nu mai trăiască în prezent şi să-şi imagineze timpul sub forma unei angoasante şi fals liniştitoare “aşteptări” a “lucrurilor şi întâmplărilor care vor veni” şi care le vor reveni de drept, în temeiul unui iarăşi iluzoriu “curriculum” al vieţii şi morţii lor.

E o aşteptare care se poate prelungi până la capătul timpului. Şi pentru mulţi dintre tineri, aşa şi rămâne... O viaţă fără miză, în mijlocul unei aşteptări, cu toate pregătirile de rigoare şi cu toată fericirea comună a celorlalţi luată ca mărturie. Nu mă gândesc la aceia dintre mai tinerii care n-au avut şansa unor profesori, mentori, apropiaţi mai vârstnici. Ei se vor “descurca”, desigur, în viaţă, aşa cum o fac, dintotdeauna, milioane de oameni. Nimic nou sub soare... Mă gândesc la aceia care vor şi sunt în stare de mai mult decât să “treacă” prin viaţă, acei “cai de curse” despre care vorbea Noica. Oameni în care Însuşi Dumnezeu a picurat una sau mai multe picături de sensibilitate, talent, inteligenţă, impetuozitate, strălucire. Acel mai tânăr care, dintr-un motiv sau altul, este privat de privirea şi apropierea mai vârstnicului. El nu mai are, de fapt, deşi toată lumea se chinuie să-i demonstreze contrariul, nimic de aşteptat. Eventual, trecerea printre lucruri nesemnificative. El va fi condamnat, în sinea lui, să se coboare în propriul său trecut, acela al momentului alegerii drumului. În acea fântână adâncă, tăcut şi neclintit, în vreme ce Timpul şi Lumea trec pe lângă el. E altă lume, e alt timp. Nu sunt ale lui, nu le recunoaşte, deşi râde şi trăieşte ca oricare altul. Dar tocmai aceasta e problema lui: faptul că “trăieşte ca şi altul”, şi nu cum ar fi fost în stare el să trăiască.

Stă, aşadar, cufundat în sine, ia în pat poziţia embrionului, închide ochii, căutând înlăuntrul lui ceea ce a fost viaţă, amintire, lume, spaţiu, iar acum nu mai e decât timp. E momentul dureros al tragerii liniei sub adunare: momentul când te simţi pe tine însuţi şi găseşti, până la urmă, timp să-ţi măsori din nou viaţa, cu ochii pe care îi vei fi deschis; când vei fi strâns în tine acel timp care nu era timpul tău, când vei fi acumulat, deci, ceea ce se numeşte “suflet”. Şi atunci ne vom întreba, ca Zenon: există trecut? Nu, că s-a şi dus. Există viitor? Nu, căci încă n-a sosit. Nu ne rămâne decât să constatăm că nu există decât prezent. Un interval de timp în care nu vrem să ne gândim la trecut ca la un timp al formării. Prezentul e, prin urmare, acel interval de timp pe care dacă mai marii zilei nu ni-l fură în totalitate, atunci ne rămâne posibilitatea ca noi înşine să ne batem joc de el. Ce au reuşit, în materie de crimă nepedepsită, actualii “mai vârstnici”, aflaţi, printr-o întâmplare, la frâiele ţării?

Ce au reuşit “mai vârstnicii” intelectuali “de aeronavă”, prosternaţi, din interese pecuniare, în genunchi, în faţa sfertodoctului alcoolic şef şi “împărat” al actualei puteri? Ce au reuşit mai vârstnicii care nu văd decât propriul amor propriu şi care ar sacrifica chiar şi destinele copiilor lor (pe care nu le înţeleg), pentru a-şi alimenta propria vanitate suficientă? Ce s-a obţinut în România cu formulele absurde care nu există în nici una dintre ţările civilizate ale Lumii, “generaţia aşteptată” versus “generaţia expirată”? Un mare loc gol între generaţii şi implicit ruinarea unor destine. Va apărea o nouă generaţie de “profesori universitari imberbi”, iar şcoala va scoate, aşa cum însuşi “marele” preşedinte şi-a visat cu glas tare: mecanici auto şi chelneri, în loc de filosofi... Şi oameni care aşteaptă ca timpul sau oricum altcineva să le rezolve propriul destin. În nici un caz ei înşişi. Eventual s-o facă partidul de guvernământ... Fiindcă, oricum, un astfel de partid are nevoie de proşti care să le dea voturi. Iar a prosti e mult mai ieftin decât a cumpăra. Chiar un electorat “decervelat”.

E greu să-ţi poţi imagina un alt fel de “caz de mutilare”, mai profund şi mai păgubos decât acesta. Nici Graham Greene n-a reuşit, deşi şi el “lucra” cu destine umane. Însă scriitorul îşi iubea personajele, iubea oamenii, chiar dacă se numeau Jones sau Brown, un fel de Ion, Gheorghe sau Maria de la noi. Probabil că, în esenţă, asta e marea problemă a tuturor celor care ne mutilează destinele. Nu faptul că nu ne iubesc, ci acela că se iubesc pe ei mai mult decât trebuie; mai mult decât cantitatea (şi calitatea) de dragoste care i-ar putea face atât pe ei, cât şi pe cei mai tineri fericiţi cu propriul lor destin.