Şi despre realitatea rãu lovitã cu mãciuca-n moalele capului de paranoia sfidãtoare, ce defileazã nederanjatã printre noi.
Declaratia dlui Bãsescu despre mogulimea care lucreazã din greu la discreditarea institutiilor statului a fãcut multã vâlvã prin faptul cã ziaristii s-au simtit in corpore direct vizati. Contraargumentul preferat, absolut just în primã instantã, a fost acela cã institutiile statului însele se discrediteazã prin ineficienta actiunilor, lãcomia nejustificatã a celor care le populeazã, amestecurile în medii în care nu le-ar fierbe oala, ghiolbãnia, proasta crestere si educare a functionãrimii etc. Asa o fi, dar în jurul tarelor institutionale evidente se construieste întreaga arhitecturã a presei românesti din acest zile, simplu-narativ, descriptiv-apocaliptic, precum în pragul unui cataclism national.
Dacã, fereascã Cel de Sus, lucrurile încep sã se petreacã normal, dacã oamenii de pe stradã nu reactioneazã la fel de isteric, cãutãm repede pe net un filmulet deocheat cu profi de liceu la bustul gol si mai glosãm câteva zile de-a-mboulea, neuitând sã ne întrebãm retoric si afectat, din vreme în vreme, “Dom’le, în ce tarã trãim?!” Toatã România sanitarã pare o Slatinã infectã, unde mor oamenii pe capete în sãlile de asteptare ale spitalului.
Bãncile si casele de schimb se transformã în scene de rãzboi pãrãsite de combatanti, cãrora le iau locul criminalisti mascati, echipati în costume albe model Star Trek, si anchetatori blurati, ce vorbesc la microfon lemnos si enigmatic. Indignarea face parte din fisa postului oricãrui cititor de prompter si scribalãu de stiri, cu exceptia notabilã a cazurilor în care ne aflãm în campanie electoralã, iar onorabilii candidati nu trebuie deranjati de întrebãri delicate. Presa a devenit organismul social maniaco-depresiv prin definitie: nu mai stie decât fie sã zbiere convulsiv-compulsiv, fie, din timp în timp, sã se miorlãie patetic pe lângã mai-marii zilei pentru un coltuc de pâine neagrã, de crizã.
în anii ‘60, în America zguduitã de asasinatele fratilor Kennedy si al lui Martin Luther King, un grup de profesori si studenti de la Universitatea din Pennsylvania, condusi de George Gerbner, si-au pus problema în ce mãsurã oamenii sunt influentati în reprezentãrile lor despre realitate de consumul de programe TV. Vreme de mai multi ani, Gerbner a strâns un volum impresionant de date, care au condus la coagularea unor teorii revolutionare la vremea lor. într-una din concluzii, profesorul de origine maghiarã sustinea cã oamenii care se uitã mult la televizor tind sã creadã în mai mare mãsurã cã lumea în care trãim e un loc înfricosãtor si nemilos, numind acest fenomen “sindromul lumii rele”. Gerbner asocia expunerea indivizilor la violenta televizualã cu deficiente grave si observabile în a percepe realitatea obiectivã (sic!) a lumii, dificultãti de asumare cu acuratete a statutului si rolului social si de a actiona în cunostintã de cauzã în diferite situatii. “stiti, povestitorii care spun istoria unei culturi sunt stãpânii comportamentului uman.
înainte, ei erau fie pãrintii, fie scoala, biserica sau întreaga comunitate. La ora actualã, povestitorii sunt o mânã de conglomerate globale, care nu îti comunicã nimic, dar vor sã-ti vândã totul [...] Oamenii mai slabi de înger sunt mai cuminti, mai usor de manipulat si de controlat, mai usor de supus unor mãsuri simple, radicale si dure, aplicate de o mânã de fier”, conchidea el, extinzându-si aprecierile atât în raport cu publicitatea comercialã, cât si cu comportamentul politic al oamenilor sau cu felul în care se exercitã puterea în era informatiei.
în ultimele zile mai multi prieteni din alte orase m-au întrebat îngrijorati ce-i cu Clujul? S-a transformat metropola culturalã într-un Kosovo incontrolabil si Mãnãsturul într-un Bronx periculos? Nu mi-e teamã sã mai umblu pe stradã? Cum se poate ca în 12 ore sã aveti un jaf armat si un atac cu Molotoave? îN CE TARã TRãIM?! Efectul s-a produs mai repede chiar decât însusi Gerbner si-ar fi putut imagina.
Generalizãrile la care ne îndeamnã mesajele media dau senzatia unui spatiu devenit peste noapte irespirabil, în flagrantã contradictie cu lentoarea proverbialã cu care se petrece orice schimbare pe malurile Somesului. în aceeasi mãsurã în care Clujul a devenit Kosovo, e clar cã Traian Bãsescu îsi doreste sã ajungã dictatorul secolului XXI al României europene, fiecare spital românesc e un lazaret dantesc unde moare orice sperantã, toti românii plecati în Italia sunt brute hirsute, suti profesionisti si obsedati sexual, iar pe Emil Boc îl doare-n cot de tãrisoarã, dacã bocii sãi de la Cluj se trezesc dimineata cu teschereaua mai plinã decât cum se culcaserã.
Tele-realitatea copleseste nu doar prin agresivitatea cu care insistã sã înlocuiascã tot ceea ce stim din propriile experiente, ci si prin ceea ce (mi se) pare o prãpastie irecuperabilã, construitã cu migalã si antrenament, între realitatea misterioasã si proiectia sa pe peretii de sticlã ai pesterii televizuale.
Zapp. Maestrul Gutã se tânguie prelung din cutia coloratã. Grãsunii de la prima masã, care deunãzi fãceau poze din fatã si din profil ca sã aibã televiziunile de stiri imagini de arhivã pe fundalul nesfârsitelor dezbateri, îi lipesc pe frunte hârtii care-l fac sã întindã “of”-ul pânã-i pleznesc bojocii. Decolteele tremurânde din prim-plan apar dimineata pe prima paginã a celor mai citite ziare din tarã, emitând pãreri docte despre buget. Zapp. “soc si groazã...”
Ia, lasã-l naibii televizor, hai mai bine la mall sã mâncãm un burger, cã mi s-a fãcut foame...!
