În urmă cu doar 50 de ani, lumea „civilizată” trăia bucuria prosperității postbelice: după un număr de ani petrecuți cu guler alb sau cu guler albastru, ieșeai liniștit la pensie și te bucurai de toate deliciile existenței.
Deliciile vârstei a treia erau nenumărate: distracții la greu, spectacole și ieșiri „la masă”, concedii exotice, croaziere, cumpărături de plăcere. Delicii susținute printr-o putere de consum datorată pensiei mari, stabile și plătită după un program riguros respectat de către statul care conducea sistemul de asigurări sociale și pensii. Pensiile se plăteau ușor fiindcă boomul demografic de după cea de-a doua conflagrație mondială aducea în câmpul muncii noi și noi plugari cu gulere albe și albastre, care contribuiau cu veselie la fondurile de pensii guvernate de stat, visând cu ochii deschiși la beneficiile suculente de care se vor bucura după pensionare. Sistemele alternative de pensii, societăți private care funcționau totuși sub oblăduirea statului, erau menite să aducă beneficii suplimentare celor care doreau cu tot dinadinsul, din grija prea mare pentru ziua de mâine, sau pur și simplu își puteau permite.
Dar, socoteala din tinerețe nu se potrivește cu cea din bătrânețe… Lumea „civilizată” constată cu tristețe că două lucruri neplăcute se întâmplă în toate statele care s-au bucurat de prosperitate în ultima jumătate de secol. Primul este că durata medie de viață a crescut impresionant de mult, ceea ce face ca perioada de beneficiere de pensie „de stat” să crească mult, depășind chiar perioada de cotizare (îmi amintesc aici de bunicul meu, care a fost angajat la stat timp de 20 de ani, funcționând ca șef de gară la CFR, în perioada interbelică, și care era mândru că „le-a luat” pensia timp de 34 de ani…). Din păcate, colac peste pupăză, se constată că adăugarea de ani vieții nu a adăugat viață anilor: prelungirea duratei medii de viață nu a însemnat decât prelungirea duratei de ani petrecuți prin spitale, sanatorii, cămine de bătrâni și centre de îngrijire, mai mult sau mai puțin paliative. Deci, cheltuieli peste cheltuieli, într-o lume care trăiește doar prin bani și pentru bani!
Pe de altă parte, îmbătați de atâta bine, „civilizații” au uitat un lucru fundamental, deși la mintea cocoșului: pentru ca prosperitatea ta să continue, deci să-ți poți încasa liniștit pensia cea babană, cineva trebuie să muncească. Nu contează unde și cum, îngrijind bătrâni sau scriind softuri pentru călătoria spre Marte ‛‒ dar să muncești. Înmuierea societății „civilizate” a dus și la o dăbălăzare a interesului pentru muncă; tot mai mulți tineri trăiesc pe spinarea părinților îndestulați (doar în Japonia se pare că sunt vreo 3 milioane care nu ies cu anii din cămăruțele lor…). Tinerii vor mai întâi să „afle, descopere, cunoască, călătorească”, pe urmă vor „să-și caute destinul”, pe urmă vor să tragă pe nas, pe urmă să-și revină după marile decepții născute din imaturitatea lor agresivă… și, uite așa, puținii tineri (natalitatea in țările „civilizate” a scăzut tragic de mult sub fatidicul prag de 2,1 nașteri/femeie fertilă, imperios necesar pentru menținerea populației la același nivel) intră pe piața muncii din ce în ce mai târziu și cu tot mai puțină convingere…
Rezultatul? O criză generalizată a sistemului public de pensii în toată lumea „civilizată”. O precizare: pentru ce utilizez ghilimele când scriu „civilizată”? Simplu: fiindcă despre această lume, din care și penibila (prin conducătorii ei) Românie se laudă că face parte, se poate spune orice: că este bogată, că este îngâmfată, că este îmbuibată… dar nu că este civilizată! Pentru mine, civilizația înseamnă un stadiu înalt al evoluției societății umane, în care o populație școlită și implicată, ajutată de conducători școliți și competenți, anticipează atât situațiile de precaritate, cât și soluțiile care să asigure funcționarea nu constantă, ci superioară, a mecanismului social.
Vezi să nu! Din 1995 încoace, rând pe rând, țările „civilizate” au recunoscut că marșul triumfalist al prosperității pentru toată lumea, dar mai ales pentru pensionarii cei vânjoși, nu este decât încă una dintre minciunile care ne otrăvesc viața și sufletele. De atunci încoace (și nu trecuseră decât 50 de ani de la Marele Război), 76 de țări au crescut drastic contribuțiile la sistemul public de pensii, 55 de țări au majorat sensibil pragul vârstei de pensionare, iar 60 de state au nimicit pachetul de beneficii pentru actualii pensionari, cai care depind de acest sistem pentru pâinea zilnică, precum și pentru medicamentele, tot mai multe, menite să-i țină în viață tot mai mult.
România se consideră „țară civilizată” (deși, privindu-i pe conducătorii săi, ajungi să crezi că este un trist bantustan…). România este una dintre țările „„civilizate”” (nu e eroare, am pus rând dublu de ghilimele), care se umflă în pene cu o creștere economică care nu aduce nicio acumulare sănătoasă, cu o putere de cumpărare alimentată pe datorie. Această „creștere” românească nu va aduce niciun confort celor care mâine vor primi bastonul cu sonerie. Natalitatea românească este în cădere liberă, cetățenii mai fac copii doar când este prezervativul defect, iar cei apți de muncă au plecat demult pe alte meleaguri, unde contribuie cu mari speranțe de prosperitate și fericire la sistemul de pensii al altora care, vezi doamne, se descurcă mai bine decât amărâții de români…
Deocamdată, previziunile arată că randamentul sistemului public de pensii se va reduce la jumătate până în anul 2056 (ceea ce explică și ofensiva pe toate fronturile pentru uciderea și înfulecarea pilonului II de pensii). Tanti Viorica, prim-ministru prin pură întâmplare, ar trebui să-și umfle măcar o idee atunci când își umflă părul sub care nu zace nimic: cum să fac să am și eu măcar oleacă de pensie?
