Ne gândim că acasă fiecare dintre ei au copii, familie, iubiţi/iubite. Aşteptăm să ne dăruiască ceva.
Să ne dăruiască măcar puţin.
Un gând, un gest. O fărâmă de înţelegere. Nu voi uita niciodată atitudinea distantă, rece şi suficientă a premierului, după ce cu câteva secunde înainte dl. Sobaru a încercat să se sinucidă aruncându-se de la balconul Parlamentului, şi cuvintele lui, prin care cerea imperativ parlamentarilor reluarea votului, imediat după ce femeile de serviciu abia apucaseră să şteargă sângele celui strivit în cădere. Aşa cum n-am să pot să uit niciodată imaginea lui Nicolae Ceauşescu ieşind speriat, cu căciula de astrahan în mână, din TAB-ul armatei. Aceste două momente, dublate de unele experienţe personale din această viaţă, mă fac să am certitudinea că suntem, totuşi, atât de diferiţi în complexitatea noastră, încât pare că singura asemănare dintre noi, oamenii care trăiesc în România, o face faptul că respirăm acelaşi aer...
Nu suntem, cu certitudine, la fel. Iar marea diferenţă o face, cred, la urma urmelor, felul în care suntem în stare să ne raportăm la "celălalt". La cantitatea de nepăsare care domină relaţia între doi oameni. Chiar dacă ni se pare că apreciem uneori aceleaşi calităţi, gesturi, atitudini, aceeaşi artă, aceeaşi muzică, aceleaşi filme, în fond, suntem total diferiţi. Şi, pentru că trebuie să ne suportăm pe noi înşine în anii în care avem de trăit, cel mai frumos exerciţiu pe care îl putem face este să încercăm să ne punem întrebări ori de câte ori avem impresia că gesturile noastre au făcut, prin chiar nepăsarea noastră, pe altcineva să sufere. Poate fi, în opinia mea, primul pas spre un minimum de efort care ne-ar ajuta, pe de-o parte, să ne cunoaştem mai bine, iar pe de alta, să nu (mai) rănim în jurul nostru tocmai pe acei oameni pe care spunem că îi preţuim şi/sau îi admirăm. Dar să spui e întotdeauna atât de uşor... Verba volant...
Şi, culmea, facem asta mai ales cu cei despre care spunem că ne interesează, că fără prezenţa lor viaţa noastră ar pierde din substanţa ei cea mai scumpă, cea mai de preţ... Avem pretenţii
de la politicieni, de la cei care de pe poziţii de forţă ni se pare că nu ne înţeleg suficient, că nu le pasă de viaţa noastră, de suferinţele noastre, de traumele şi spaimele noastre. Spunem nu numai că aceştia nu încearcă, în virtutea relaţiilor cu noi, să ne alunge aceste spaime, dar trec pe lângă ele fără să facă nici măcar un gest. Indiferenţi. Nici măcar un simulacru, o mimare a dorinţei de a ne înţelege. Întotdeauna par că sunt mai ocupaţi cu propria viaţă, cu propria devenire, cu propria imagine, cu propriii prieteni şi propriul drum în viaţă. N-ar renunţa la nimic din toate acestea dedicându-şi câteva clipe şi pentru ceea ce ne-am dori noi. Dar, la fel de bine, ne-am putea privi şi noi. La fel de bine, am putea analiza propriile noastre atitudini şi interese, care ne stăpânesc într-atât de mult, încât nu mai avem timp să facem gesturi, nu mai avem răbdare să fim interesaţi de ce vor şi ceilalţi, într-un cuvânt, nu ne mai interesează decât propria noastră viaţă, chiar dacă paşii noştri siguri lasă urme adânci în sufletul unuia sau al altuia din imediata noastră apropiere. Poate că instinctul nostru de conservare este cel care nu ne lasă să ne gândim decât la noi şi la propria noastră fericire. Dar, cu siguranţă, există semeni ai noştri (şi cât de trist ar fi să nu fie aşa!), oameni simpli, oameni din care provin, până la urmă, aceşti politicieni pe care nu-i mai înţelegem, oameni care se mai gândesc, cel putin în cazurile în care au în mână destinul celorlalţi, că doar dăruind vor dobândi.
Nu ştiu câţi dintre aceşti oameni - altfel, realizaţi sau în curs de realizare, frumoşi, tineri, talentaţi, inteligenţi, - au citit cartea cu acelaşi nume a lui Nicolae Steinhardt, dar sper că şi în cazul în care n-au făcut-o, să-şi dea seama la timp, pentru binele propriei lor treceri pe acest pământ, că valoarea sau lipsa acesteia, până la urmă, se contabilizează de cele mai multe ori greşit, în cea mai falsă formă: "devenire" materială, în funcţii, şcoală, talente, acţiuni; or, adevărul e că această "contabilitate" a sufletului se face doar prin analiza raportării la celălalt. În a vedea cât de mult eşti dispus să oferi, şi nu cât de mult primeşti. Oricum, este ştiut: cu cât oferi mai mult, vei primi mai mult.... E în aceste cuvinte mici o explozie. O bombă cu ceas, care se declanşează sau nu în timpul unei vieţi. E ca şi când cineva pune deşteptătorul să sune pentru o întâlnire importantă, iar acesta nu sună deloc sau sună prea târziu: atunci când este prea târziu, când întâlnirea nu mai poate fi posibilă. Poate că n-ar fi rău să ne gândim mai mult la "întâlnirea" noastră de fiecare zi, cu noi înşine.
Dacă aceasta este frumoasă, dacă suntem atenţi şi conştientizăm cum anume ne-ar plăcea nouă înşine să fim fericiţi, în centrul atenţiei, în "mijlocul" fiinţei "celuilalt", atunci vom înţelege ce, în ce mod şi cât anume suntem noi dispuşi să oferim din ceea ce ne-ar plăcea să primim. Sau ce anume nu ne-ar plăcea. Mai ales asta!
Cu siguranţă că putem vieţui şi fără să judecăm adevărul spuselor lui Steinhardt, "numai dăruind vei dobândi". Putem "aduna" în viaţa noastră, în cariera, în demersul nostru artistic şi de orice fel multe: succes, poziţie socială, importanţă... Poţi deveni important, poţi fi (aparent) invidiat. Dacă numai astea sunt visele unui Om, atunci se poate trage linie. Dar nu ştiu şi nu sunt convins că acea viaţă va fi, în sensul ei profund, împlinită. Şi nu am certitudinea că la un moment dat, când toate aceste "deziderate" vor fi bifate, când viaţa ta va fi (aparent) un exerciţiu de "împlinire", când vei fi fericitul posesor al unei case, al unui soţ/unei soţii, la care putem adăuga "doi copii şi un câine", (cum spunea cineva), omul acela, tu sau oricine ar fi, politician sau nu, va fi incapabil să audă "soneria" ceasului interior. Căci el n-a sunat la timp, ci doar acum, atât de târziu, când nimeni nu mai aşteapta nimic de la el... Iar fără "întâlnirea" aceea ratată, fără să fi dăruit lucrurile pe care acum le-ai dărui, atent, din toată inima, nimic nu mai are rost. Pentru că nimeni nu le mai aşteaptă.
