DISTRIBUIE
De la Musil am aflat, prin monumentala traducere a dlui Mircea Ivănescu, despre existenţa “omului fără însuşiri”, deşi e greu de acceptat că există astfel de oameni. Dar, dacă oamenii pot fi şi aşa, adică fără însuşiri, atunci trebuie să fim de acord că însăşi lipsa însuşirilor este o măsură.
Ori e un adevăr care nu poate fi pus la îndoială că fiecare om are măsura sa. Este un loc comun, aproape, şi toată lumea ştie asta. Rareori cei care vorbesc despre propria persoană admit că măsura lor este prea joasă sau că nu este conformă cu aşteptările altora. De multe ori această măsură rămâne suspendată între aşteptările noastre, între ceea ce putem noi construi, cu puterea gândului sau a faptei, şi reacţia celorlalţi la aceste construcţii. Poate că ei sunt cei care au dreptate. Poate că măsurile cu care judecăm actele altora, dar şi propria noastră viaţă sunt uneori eronate. Poate că vrem noi prea mult, de cele mai multe ori, poate că semnalele noastre sunt interpretate greşit. Sau poate măsurile nu sunt acelea “standard”, cu care se măsoară, de obicei lucrurile comune.
Poate că ei au dreptate. Poate că noi suntem cei care greşim, cerând supra-măsura de la oameni care s-au obişnuit să trăiască în alte măsuri... Cu alte cuvinte, a celor care găsesc vinovăţiile acolo unde nu te aştepţi chiar “cu asupra de măsură”... Ce îi dă, însă, omului propria măsură? Ce anume din destinul asumat sau dictat de alţii face ca măsura să coincidă cu însăşi trecerea, într-un fel sau în altul, a chiar vieţii unui om? Mai întâi că oamenii, în mersul vieţii lor, nu trăiesc în pustiu şi alegerile lor influenţează uneori mari comunităţi, ţări, destine. Însă acesta nu e un gând bun. E poate periculos să gândim aşa, şi numai pentru faptul că ne dorim prea mult să trăim într-un prezent continuu. Un prezent în care propria măsură ne ajută să ştergem amintirile trecutului şi să anulăm imaginile unui viitor pe care cândva îl aşteptam.
A trăi într-un prezent continuu înseamnă mai ales să admiţi că altcineva calculează măsurile; adică, cu alte cuvinte, să ţi se fure propria ta măsură, cea asumată şi să ţi se dea alta în schimb. Cu acordul tău ar fi cel mai bine. Şi nu va fi decât, pentru scurtă vreme, o incomoditate din cauza memoriei, care refuză să se şteargă suficient de repede... Fiindcă noi am fost construiţi în aşa fel încât să nu ne dorim să stabilim aproape nimic în viaţa noastră. Să ascultăm politicos pe toată lumea, să considerăm că şefii noştri, din viaţă sau din politică, ne sunt stăpâni şi nu oameni pe care i-am pus în funcţii ca să aibă grijă de bunul mers, de civilizaţia sau civilitatea şi respectul unei vieţi trăite cu adevărat. Atâta timp cât vom trăi într-un prezent continuu, nu vom avea timp. Fiindcă trăitul în paralel cu timpul înseamnă să te pleci. Să nu mai contezi, decât într-un viitor iluzoriu. Un viitor care nu va veni niciodată...
Dar este posibil ca să greşesc eu. E posibil ca aceasta să fie soluţia pentru fericirea fiecăruia dintre noi. Şi a poporului. Cuvânt pe care, dacă ni-l aducem aminte, îl mai folosim, când şi când, în câte o discuţie, când “ieşim la un suc, la terasă”. N-avem nevoie de personaje care să gândească la ziua de mâine, când azi e atât de bine. Nu vrem să deranjăm, dacă se poate, pe nimeni. De ce să-i facem nefericiţi, săracii? Doar ne vor binele şi au făcut, nu-i aşa, atâtea pentru noi... Făceam planuri azi, în centrul Sibiului, pe o terasă, privind o domnişoară frumoasă, care îşi zgâria tocurile pantofilor în pavajul pus de Johannis: ne gândeam la un concert istoric pentru Ardeal. Dar, deodată, mi-am dat seama că în prezent n-are nici un sens să-i punem pe oameni să asculte Oregon, Leonard Cohen, Keith Jarett sau Herbie Hancock ori Laurie Anderson, când e mult mai relevant de mers la “Peninsula”.
Trecutul nu poate însemna atât de mult. Oamenii trebuie să râdă, să se distreze, să trăiască într-un prezent în care a trăi înseamnă a-ţi trăi ultima zi pe pământ. Şi aşa, gândindu-mă că dl Johannis ar putea să le despăgubească pe frumoasele care îşi julesc pantofii în Kleine Ring, am ajuns, într-o secundă, să-mi dau seama că măsura noastră, a celor care mai avem amintiri şi reflexii într-un viitor iluzoriu, a celor care cerem prea mult, este cea greşită. Că nu îi înţelegem, de fapt, pe ceilalţi. Că refuzăm să trăim în prezentul continuu. Că viaţa e frumoasă şi
că noi nu suntem în stare să ne-o trăim frumos şi luminos.
Că nu putem gândi pozitiv, că nu suntem politicaly-corecţi. Că nu ne înclinăm în faţa stăpânilor vieţilor noastre, celor care ne vor, chiar împotriva voinţei noastre, doar binele. Că refuzăm să luăm în seamă faptul că literatura noastră nu a produs personaje mari, că trădarea şi înclinarea capului porneşte de la Mioriţa. Că primul text în limba română este de fapt o turnătorie, cea a lui Neacşu din Câmpulung, adresată Judelui Braşovului, Hans Benkner. Că suntem trăitori aiurea în prezentul continuu al propriei noastre măsuri. O măsură care va muri, va dispărea, spre fericirea tuturor. Spre fericirea tuturor celor care au măsura fericită a unui viitor şi a unui trecut pe care îl pot uita la comandă. Fără remuşcări. Fără regrete. Fără suflet.
Poate că ei au dreptate. Poate că noi suntem cei care greşim, cerând supra-măsura de la oameni care s-au obişnuit să trăiască în alte măsuri... Cu alte cuvinte, a celor care găsesc vinovăţiile acolo unde nu te aştepţi chiar “cu asupra de măsură”... Ce îi dă, însă, omului propria măsură? Ce anume din destinul asumat sau dictat de alţii face ca măsura să coincidă cu însăşi trecerea, într-un fel sau în altul, a chiar vieţii unui om? Mai întâi că oamenii, în mersul vieţii lor, nu trăiesc în pustiu şi alegerile lor influenţează uneori mari comunităţi, ţări, destine. Însă acesta nu e un gând bun. E poate periculos să gândim aşa, şi numai pentru faptul că ne dorim prea mult să trăim într-un prezent continuu. Un prezent în care propria măsură ne ajută să ştergem amintirile trecutului şi să anulăm imaginile unui viitor pe care cândva îl aşteptam.
A trăi într-un prezent continuu înseamnă mai ales să admiţi că altcineva calculează măsurile; adică, cu alte cuvinte, să ţi se fure propria ta măsură, cea asumată şi să ţi se dea alta în schimb. Cu acordul tău ar fi cel mai bine. Şi nu va fi decât, pentru scurtă vreme, o incomoditate din cauza memoriei, care refuză să se şteargă suficient de repede... Fiindcă noi am fost construiţi în aşa fel încât să nu ne dorim să stabilim aproape nimic în viaţa noastră. Să ascultăm politicos pe toată lumea, să considerăm că şefii noştri, din viaţă sau din politică, ne sunt stăpâni şi nu oameni pe care i-am pus în funcţii ca să aibă grijă de bunul mers, de civilizaţia sau civilitatea şi respectul unei vieţi trăite cu adevărat. Atâta timp cât vom trăi într-un prezent continuu, nu vom avea timp. Fiindcă trăitul în paralel cu timpul înseamnă să te pleci. Să nu mai contezi, decât într-un viitor iluzoriu. Un viitor care nu va veni niciodată...
Dar este posibil ca să greşesc eu. E posibil ca aceasta să fie soluţia pentru fericirea fiecăruia dintre noi. Şi a poporului. Cuvânt pe care, dacă ni-l aducem aminte, îl mai folosim, când şi când, în câte o discuţie, când “ieşim la un suc, la terasă”. N-avem nevoie de personaje care să gândească la ziua de mâine, când azi e atât de bine. Nu vrem să deranjăm, dacă se poate, pe nimeni. De ce să-i facem nefericiţi, săracii? Doar ne vor binele şi au făcut, nu-i aşa, atâtea pentru noi... Făceam planuri azi, în centrul Sibiului, pe o terasă, privind o domnişoară frumoasă, care îşi zgâria tocurile pantofilor în pavajul pus de Johannis: ne gândeam la un concert istoric pentru Ardeal. Dar, deodată, mi-am dat seama că în prezent n-are nici un sens să-i punem pe oameni să asculte Oregon, Leonard Cohen, Keith Jarett sau Herbie Hancock ori Laurie Anderson, când e mult mai relevant de mers la “Peninsula”.
Trecutul nu poate însemna atât de mult. Oamenii trebuie să râdă, să se distreze, să trăiască într-un prezent în care a trăi înseamnă a-ţi trăi ultima zi pe pământ. Şi aşa, gândindu-mă că dl Johannis ar putea să le despăgubească pe frumoasele care îşi julesc pantofii în Kleine Ring, am ajuns, într-o secundă, să-mi dau seama că măsura noastră, a celor care mai avem amintiri şi reflexii într-un viitor iluzoriu, a celor care cerem prea mult, este cea greşită. Că nu îi înţelegem, de fapt, pe ceilalţi. Că refuzăm să trăim în prezentul continuu. Că viaţa e frumoasă şi
că noi nu suntem în stare să ne-o trăim frumos şi luminos.
Că nu putem gândi pozitiv, că nu suntem politicaly-corecţi. Că nu ne înclinăm în faţa stăpânilor vieţilor noastre, celor care ne vor, chiar împotriva voinţei noastre, doar binele. Că refuzăm să luăm în seamă faptul că literatura noastră nu a produs personaje mari, că trădarea şi înclinarea capului porneşte de la Mioriţa. Că primul text în limba română este de fapt o turnătorie, cea a lui Neacşu din Câmpulung, adresată Judelui Braşovului, Hans Benkner. Că suntem trăitori aiurea în prezentul continuu al propriei noastre măsuri. O măsură care va muri, va dispărea, spre fericirea tuturor. Spre fericirea tuturor celor care au măsura fericită a unui viitor şi a unui trecut pe care îl pot uita la comandă. Fără remuşcări. Fără regrete. Fără suflet.
DISTRIBUIE
Comenteaza
