Triumful din alegerile prezidenţiale a fost urmat de un val imens de simpatie şi speranţă. Cel mai „socializat" preşedinte din spaţiul european se bucura de o audienţă fără egal, iar publicul larg aştepta de la el un şir neîntrerupt de noi minuni, fiecare dintre ele împlinire a unei speranţe amânate de 25 de ani.
După cum se vede, şi după cum şi era normal să se întâmple, preşedintele nu poate face acele minuni pe care poporul le aşteaptă. În primul rând, după ce timp de 10 ani am avut un preşedinte jucător, clevetitor, miştocar şi sforar, ne este greu să ne obişnuim cu un alt soi de preşedinte, care a readus această importantă instituţie în perimetrul de normalitate şi bun simţ care este de fapt foarte greu de stabilit şi de apărat în smârcurile fetide ale politicii dâmboviţene.
În al doilea rând, şi aici putem vorbi despre un oarecare grad de neadecvare, preşedintele Johannis încearcă „să-şi facă treaba" într-un mod cât se poate de european. Deja, raportat la cutumele prezidenţiale europene, preşedintele României este o persoană foarte vizibilă, care transmite în permanenţă mesaje către marele public. Dar, învăţată cu modelul băsescian de preşedinte (iertat fie-mi acest barbarism!), opinia publică românească mai doreşte încă un presedinte amestecat în toate, vocal, acid, perfid şi manipulator.
Klaus Johannis este, pur şi simplu, altfel. Nu va face paradă la volan, nu va sta la şpriţ cu penalii, nu va transfoma relaţia între „palate" într-o continuă hârâială şi miştocăreală. El a şi demonstrat, cu o eleganţă, din păcate, tot mai mult contestată, că poate convieţui cu fostul său adversar din alegeri (şi câţi nu l-ar urî din toată inima pe Ponta pentru toate mizeriile împroşcate în campania prezidenţială?) şi că politica la vârf poate fi decentă şi constructivă.
Până la un punct, şi de acest punct ne-am izbit ca de o stâncă cu doar trei zile în urmă: premierul Ponta a fost inculpat de DNA într-un dosar consistent, şi cu solide ramificaţii tâlhăreşti. Instantaneu, ţara a fost aruncată într-o criză politică fără precedent în scurta sa istorie postdecembristă. Fără precedent din cel puţin două motive: niciodată un premier nu s-a confruntat cu acuzaţii atât de grave şi de înjositoare, şi niciodată nu am avut un preşedinte atât de inflexibil în misiunea de „a face lucrurile bine". Tăcut, desigur. Reţinut, fără îndoială. Dar inflexibil în numele legii şi al bunului simţ.
Nu neapărat legea, ci mai degrabă bunul simţ ar trebui să-i ordone premierului să demisioneze imediat şi să-şi spele rufele murdare departe de ochii lumii. Dar nu; într-un delir politic de prost gust el vorbeşte de-a valma despre susţinerea alegătorilor, despre mandatul încredinţat de Parlament, despre „lucrătura" judiciară căreia i-a căzut victimă. Respectând buna tradiţie a celor mai mărunţi domnitori români, a fugit cu jalba în proţap la înaltele porţi diriguitoare (UE şi SUA).
Şi-a convocat imediat camarila (şefii partidelor satelit), care au confirmat susţinerea neţărmurită pentru indispensabilul conducător. Filialele din toată ţara ţipă din gură de şarpe pentru a-l susţine, uitând că unele rezultate pozitive în activitate nu constituie în nici un fel o scuză pentru ilegalităţi şi furt. Mai rămâne doar ca Victor Ponta să invoce un caracter divin al misiei sale- şi atunci chiar le-am văzut pe toate!
Situaţia seamănă leit cu acţiunea PSD de apărare a lui Constatin Nicolescu, preşedintele corupt al Consiliului judeţean Argeş. Atunci, întreaga conducere a PSD, în frunte cu Ponta, s-a strâns la Piteşti pentru a-l apăra, şi a-l clama cinstit, pe cel care a sfârşit prin a încasa nouă ani şi jumătate de puşcărie cinstită. Priviţi pozele făcute cu acea ocazie: înafară de aplaudacii de serviciu, toate „personalităţile" PSD prezente (Ponta, Năstase, Vanghelie, Hrebenciuc, Voicu) au avut sau au necazuri cu justiţia.
Parcă-ţi vine să te revolţi la unison cu Eminescu: „Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!". Iar situaţia este cu atât mai grea cu cât România traversează una dintre cele mai tensionate perioade ale istoriei sale recente, aşezată fiind pe graniţa fierbinte a unui conflict îngheţat. Şi cum guvernul nu este decât o sursă inepuizabilă de noi dosare grele, cum parlamentul nu este decât o maşină de vot pentru tot felul de interese absconse şi imunde, speranţa noastră nu se poate îndrepta decât spre preşedinte.
Preşedintele Iohannis trebuie acum să facă... #bine!... #primul pas!... spre o importantă misiune istorică: asanarea mlaştinii politice dâmboviţene. Şi trebuie să-l facă aproape singur... aşa că să-i dăm un „like" anticipat, ca să aibă putere.
