Bizuindu-ne doar pe impresii de suprafață, am putea spune că opinia publică românească este grupată în două mari tabere. De o parte, politicienii - în care, oricum, nimeni nu mat are încredere, care aruncă în eter mesaje triumfaliste, mustind de încredere în capacitatea lor de transforma România în rai. La cealaltă extremă, marea masă de defetiști, posomorâți și dezabuzați, care văd situația țării, și - desigur - și viitorul ei, în culorile cele mai sumbre. Așa cum primii își fac cărămida praf izbind-o de piept, ceilalți întind peste tot siropul gros al tânguielii: „sărmană țară, ce-ai ajuns", „te fură străinii", „străinii ne taie pădurile/ne cumpără pământurile", „suntem nevoiți să lucrăm pentru alții", „în țara asta te simți străin" etc., etc. Nu are rost să continuu enumerarea, toate aceste tânguieli le cunoașteți foarte bine, ele fac parte din cultura populară, deci sunt foarte prezente în spațiul public. Un bun exemplu este o astfel de plângoceală în versuri, recitată de un personaj tipic dintr-o telenovelă de mahala, care a fost accesată de peste 8 milioane de ori pe mediile de socializare. Mesajul este tipic: "(...)Tu n-ai bomboane/Ai oameni prin tomberoane/Ce ai fost, și ce-ai ajuns! (...)".
Cum adică... ce am fost și ce-am ajuns? Foarte adevărat, am avut cândva un teritoriu mai mare - dar eram atunci o țară de plugari și pălmași, bolnavi și analfabeți, care trudeau din greu pentru produsele agricole care plecau la export ca să îngrașe conturile moșierilor. Mai încoace, am fost supușii unui sistem dirijist și opresor, care dorea să țină cetățenii într-o egalitate desăvârșită pe plan social, moral și economic. Aceste momente istorice stârnesc nostalgia plângăcioșilor? Sau este vorba despre marele regat al dacilor, întins de la Tisa până la marea cea mare, sau despre vremurile lui Mihai Viteazul, care dorea să unească trei țărișoare care nu se doreau nici ele împreună?
Trebuie să admitem că plângoceala este una dintre activitățile fundamentale ale spiritului uman. Cercetările făcute temeinic au arătat că, într-o conversație obișnuită, un interlocutor oarecare se plânge în medie o dată pe minut. Totul devine foarte plăcut, fiindcă plângerile reciproce creează un sentiment de participare, de implicare chiar, care ușurează povara existențială a sărmanei ființe umane. Dar mecanismele ineluctabile ale funcționării dinamice a creierului nostru ne târăsc într-o capcană: repetarea insistentă a aceluiași tip de acțiune duce la crearea de trasee neuronale permanente, care sunt primele alese atunci când decidentul subconștient din creier trebuie să aleagă modelul de comportament. În consecință, cei care pornesc pe calea plângocelii vor deveni din ce în ce mai plângăcioși și mulți dintre ei vor alege drept subiect preferat al acestei nobile preocupări situația țării și a poporului lor.
Și este absolut inutil să încerci să explici unui plângăcios că nu are motive întemeiate, el tot va găsi pretexte pentru a îndrepta discuția spre această adictivă ocupație a creierului său. Are oare vreun rost să încerci să-i explici că România, așa cum o deplânge sau o afurisește el, nu a fost niciodată mai civilizată, mai cultă și mai bogată decât în zilele noastre? La fel cum poate nu are rost să explici că, în ciuda prăbușirii de după 1990, și în ciuda scăderii generate de recenta criză, produsul intern brut a crescut, în valori comparabile, de 10 ori, iar același indicator pe cap de locuitor a crescut de 11 ori. În termeni absoluți, leafa medie a crescut de 11 ori, ceea ce adus la o dublare a puterii de cumpărare a cetățenilor români. Înseamnă că românii au muncit mai bine și mai cu folos, ceea ce a făcut ca exporturile românești să crească de 16 ori în acest interval de timp. Importurile au crescut și ele de 13 ori, contribuind la dotarea căminelor românești cu mașini și aparate ultramoderne, și la răsfățarea gâtlejurilor românești cu vinuri din Chile și dovleci din Argentina (și multe altele, desigur, exemplul a fost menit să ilustreze extinderea mondială a satisfacerii poftelor românilor).
Desigur, această nouă și fără precedent prosperitate nu este egal împărțită: nici între indivizi, nici între cămine, nici între diversele regiuni. Dar, în ritmuri diferite și cu intensități diferite, prosperitatea crește mai peste tot și, într-un orizont de timp nu mai îndepărtat decât cel deja scurs de la Marea Înghesuială din Decembrie (1989), venitul mediu din România va ajunge la aproximativ 80% din venitul mediu al europenilor, ceea ce, în final, se va răsfrânge, în varii forme, în nivelul general de trai al națiunii. Mie, ca om crescut la școala învățămintelor extrase din evoluții de milioane de ani, mi se pare că o apropiere atât de rapidă de media lumii „civilizate" este o realizare de seamă, care ar trebui să genereze mai degrabă mulțumire decât plângoceli isteroide. Revenind la ceea ce au mai aflat savanții, să precizăm că plângerile (mai ales românescul „să-ți plângi de milă") duc la creșterea nivelului de cortizol din organism. Ori, cortizolul este „hormonul stresului", cel care aduce o mobilizare și o încordare supremă a făpturii noastre, pregătind-o pentru luptă sau pentru fugă. Trăite în mod repetat, aceste situații epuizează organismul, secătuindu-l și grăbindu-i pierirea.
Iar noi ne otrăvim existența cu motive închipuite de nemulțumire, supărare și plângere. Fără a avea motive întemeiate, tragem plapuma apăsătoare a tristeții peste firea noastră și ne cufundăm în mlaștina lipicioasă a plângocelii sinistre sau a contestării aruncate ca un scuipat în vânt. Și nu avem clarviziunea de a înțelege că impresionantele rezultate mai sus arătate s-au obținut indiferent cine a fost la putere, indiferent cine a fost cel care s-a împăunat cu „mărețele realizări".
În consecință, îmi este absolut indiferent cine este „învingătorul" alegerilor de față. Indiferent de rezultatul lor, România merge înainte, pe calea propășirii, prin munca și strădania celor care, cuminți, își caută prosperitatea în țară sau aiurea. Și, poate, ochii ar fi mai limpezi, și inima mai ușoară, dacă nu ne-am plânge atâta de milă...
