Aceleaşi picioare care, mai an, îl trimiteau pe numitul Claudiopolis direct la UPU şi în minţile miilor de suporteri cu degetele împreunate a rugăciune. Bornescu îşi mângâie nodurile degetelor învăţate bine cu contondenţa şi scapă cuvinte de dor şi jale înspre dealul de la nord. În Gruia se fac calcule, se numără bani şi se cumpără ce se mai poate şi are preţ. Arbitrul tocmai ce şi-a încheiat seria zilnică de mătănii, îşi aranjează freza telegenică, se încruntă artistic în oglindă şi se pregăteşte să facă praf următorul meci. Banca de rezerve de la Basel se mai aude încă gemând de plăcere în urma mângâierilor perverse ale unui prieten vechi, fost mare fotbalist, actual antrenor fără slujbă şi fără minte. Suporterii îşi trimit electronic urări de multă... sănătate şi îşi dau întâlnire la noi petreceri însângerate, cu alte ocazii care se ivesc măcar de două ori pe an. Oraşul plânge după propria-i tinereţe zbuciumată şi tristă, petrecută prin bejanii şi matinee, vestiare insalubre cu băi turceşti şi şorturi de împrumut. După pasiunea ingenuă şi sinceră. După iubire.
Cătălin Tolontan scria ieri despre efectul finalei EL de la Bucureşti, cu oameni zâmbitori care au umplut până la refuz centrul vechi: "Pasiunea aduce serenitatea, pe când blazarea e cea care întreţine, în timp, spirala dureroasă a nervilor. «Bucureştiul e un oraş neiubit, aceasta-i problema lui», scria cândva Andrei Pleşu. Iar când devine iubit, când oamenii zâmbesc şi se preţuiesc pe ei înşişi, totul se schimbă". Gestul ostentativ al lui Cadu către galeria Universităţii a fost făcut din pasiune pentru CFR sau dintr-o frondă cocoşească de neam prost? Asaltul animalic al lui Bornescu i se trage de la pasiunea recent descoperită pentru "Şepcile roşii" sau din puţinătatea minţii unui fotbalist mediocru, a cărui mare calitate este că s-a învârtit mereu de relaţii bune cu facţiunile dure ale galeriilor echipelor pe la care a tot jucat? Valurile de fluide corporale ce curg necontrolat de la o galerie la alta, meci de meci, minut de minut, sunt reflectarea unei pasiuni mistuitoare pentru unii sau alţii sau expresia unei frustrări tot mai pregnante generată de lipsa de spectacol sportiv de calitate? Poţi iubi cu pasiune o idee, istoria şi tradiţia unui club, adunate laolaltă în ani nenumăraţi de oameni care li s-au dedicat cu pasiune şi mai mare, poţi învăţa lecţii de viaţă de la înaintaşi emblematici, rămaşi în memoria colectivă prin legende pilduitoare care alcătuiesc cartea de căpătâi a oricărui suporter pasionat, biblia demnă oricând să facă noi şi noi prozeliţi. Priviţi-i astăzi pe cei pe care generaţiile ce vin ar trebui să-i numească legende şi să-i poarte în suflete ca pe icoane. Sfinţii bătăuşi, sfinţii farisei, sfinţii mercenari, sfinţii blătuitori? Nu vi se face rău?
Rivalităţile dintre suporterii şi echipe din acelaşi oraş sunt cu duiumul şi nu sunt puţine cazurile în care se lasă cu bătăi. Cu pumnii, cu vorbele sau, în cazul cel mai fericit, cu golurile. Violenţa naturală a omului se manifestă şi prin acest ritual plăcut al sportului profesionist privit de pe margine şi ajuns fenomen social. Spectacolul sportiv şi competiţia atrag miliarde de oameni în toată lumea, iar din secolul trecut încoace contribuie la propăşirea celei mai profitabile industrii de divertisment inventate de om. Pasiunea profesioniştilor de a crea un spectacol sportiv de calitate generează pasiunea suporterilor pentru munca lor, pasiunea pentru ceea ce ani şi ani de aici înainte va trece în legendă şi va constitui învăţătură pentru zeci de generaţii. Acele nume care abia rostite sunt în stare să facă pielea de găină, oamenii cu atâtea poveşti frumoase în spate, încât nu te mai saturi să le asculţi sau să le citeşti. Poveştile scrise cu pasiune de alţi oameni ajunşi la rândul lor legende exemplare şi vrednice de memoria celor de azi, precum Gheorghe Bodea, Ioan Chirilă, Fănuş Neagu.
Oraşul vibrează oricum. Oraşul iubit îşi trage seva hrănitoare din pasiunea locuitorilor pentru simbolurile sale, din energia cu care oamenii îşi iubesc trecutul, prezentul şi proiecţia propriului viitor. Oraşul neiubit se destramă cu neînţeleasă frenezie între români şi unguri, intelectuali şi ţărani, clujeni şi "vinituri", "bătăuşi" şi "frânari", "ardeleni destoinici" şi "mitici jegoşi". Când obiectul pasiunii se îndepărtează încet în istorie, iar prezentul oferă doar schisme şi prilejuri de răzmeriţe ieftine, oraşul plânge nemângâiat, sub privirea tristă a vechilor legende azi neputincioase.
P.S.: Poate că domnii Buşcă/Walter, Mărginean/Limoniu, Niculescu, Bornescu, Grigore, Paszkany, Mureşan, Cadu şi toţi ceilalţi care se simt, eventual, neştiutori ar trebui să răsfoiască măcar câte puţin din istoria acestui oraş şi a cluburilor pe care le reprezintă azi. Viaţa li s-ar ilumina puţin, ar căpăta noi orizonturi, mai senine, iar încrâncenarea din gânduri şi vorbe li s-ar mai domoli. Iar oraşul s-ar simţi puţin mai iubit decât marţi seara târziu.
