Patru ani, trei trofee şi doi copii

"De ce mereu el?". Dacă ultima impresie e importantă, Balotelli a ieşit urât din cadru. Nervos din cauza scorului umilitor, atacantul italian a bruscat un oficial UEFA.

În acest timp, pe gazon alergau, clătinându-se de parcă ar duce în spate globul pământesc, câţiva copii, preluaţi cu grijă din tribună de campioni. Şi dintr-o dată nu au mai contat recordurile, statistica, posesia. Descoperi că fotbaliştii admiraţi de o lume întreagă nu sunt extratereştri, sunt oameni, părinţi dornici să-şi strângă din nou în braţe copiii după zilele petrecute în cantonament. Acum ştim de ce nu le-a dispărut motivaţia. Acum ştim de ce Torres a găsit capătul îndepărtat al tunelului în care a rătăcit până de curând.

De ce mereu Spania? Dacă ultima impresie contează, Spania a ştiut când să aprindă artificiile. Bonele preocupate până în finală mai mult să-i asigure mingii o plimbare liniştită, fără emoţii, au schimbat programul de joacă. Au îndemnat balonul să intre mai des în careul advers. Primele două goluri n-au putut fi anticipate nici de riguroasa defensivă italiană. Fabregas a trimis în forţă, a fost mai mult un şut decât o centrare clasică, iar Silva a pus capul cât să-i schimbe direcţia. La golul de 2-0 ai avut senzaţia că regizorul transmisiei a comutat pe canalul unde atleţii se pregătesc intens pentru Jocurile Olimpice sau că ai apăsat pe butonul "repede înainte" al telecomenzii. Alba a sprintat fantastic printre jaloanele albastre, Xavi a găsit gaura de la macaroană, iar acelaşi neobosit fundaş lateral a trimis balonul pe lângă Buffon, ultimul martor al unei scene fascinante.

Spania a realizat o triplă istorică, a adunat două titluri europene şi unul mondial. În 2012 a fost deseori plictisitoare, i-a trecut glonţul pe la ureche în meciurile cu Croaţia şi Portugalia. Tiki-taka semăna mai mult cu temporizarea mioritică. Dacă Ronaldo nu se grăbea să şuteze în finalul partidei, poate azi vorbeam de o altă campioană. A avut noroc şi cu accidentarea lui Motta, când Italia căuta furibundă să reintre în joc. Să nu uităm esenţialul. Suntem contemporani cu o mare echipă. Am văzut în imaginile de arhivă Brazilia lui Pele sau Olanda lui Cruyff. Azi e rândul Spaniei lui Casillas, Xavi şi Iniesta.

A plecat Aragones, a venit Del Bosque, iar succesele s-au înlănţuit cu aceeaşi uşurinţă. Nu au contat rivalităţile din campionatul intern, grupul a fost unit şi puternic, dispus să se sacrifice şi să cânte cu patos imnul. Nu au fost decisive absenţele lui Puyol şi Villa, doi dintre fotbaliştii care ar fi titulari în 90% din reprezentativele lumii. Toată lumea ştie cum joacă, dar încă nu i s-a găsit antidotul. 4-0 cu Italia e un scor care va rămâne în memoria microbiştilor.

S-a tot vorbit de rolul lui Messi în victoriile Barcelonei. Fără starul argentinian, Spania domină categoric fotbalul mondial. Nu e vorba de vreun miracol, ci de un sistem perfecţionat permanent, sistem ce l-a produs şi pe urmaşul lui Maradona, adoptat încă din adolescenţă de fotbalul spaniol. Fără Xavi şi Iniesta, Messi nu a izbutit încă nici un succes major. Într-o ţară nostalgică după Maradona, Leo trebuie să câştige un trofeu pentru a fi iubit cu adevărat.

Meciul dintre Spania şi restul lumii continuă. Şi fără să ne dăm seama, copiii cresc şi ajung să ne ridice în braţe.