Principiul pare extrem de simplu şi el nu face decât să reflecte prăpastia mereu mai adâncă dintre „amprenta de carbon" a umanităţii şi biocapacitatea planetei de a produce resurse utile menite să susţină viaţa. Amprenta de carbon a umanităţii se traduce în terenuri exploatate intensiv pentru producţie vegetală şi creşterea animalelor, terenuri utilizate pentru construcţii, producţie industrială şi transporturi, aruncarea în atmosferă de cantităţi mereu crescute de gaze cu efect de seră, care nu mai pot fi absorbite sau neutralizate de factorii naturali. Creşterea continuă a amprentei de carbon a umanităţii înseamnă eroziunea solurilor, despăduriri, penurie de apă, scăderea biodiversităţii, creşterea temperaturii globale a atmosferei. Măreaţa revoluţie industrială a umanităţii a dus la creşterea concentraţiei de dioxid de carbon în atmosferă de la 280 ppm (părţi per milion) în anul 1800 la 400 ppm în anul 2015. Conform anumitor savanţi, acesta este cel mai înalt nivel înregistrat în ultimii 20 de milioane de ani!
Acesta este deja un rău în sine, fiindcă urmările nu pot fi decât vag anticipate. Studiile paleontologice arată că asemenea concentraţii de dioxid de carbon sunt în general asociate cu catastrofe ecologice majore, cu rezonanţă planetară. Suntem mult prea interesaţi de circul politicienilor şi de curele de slăbire ale vedetelor, altfel am vedea că ritmul în care dispar speciile de vieţuitoare din peisajul terestru începe să semene cu o extincţie în masă... Răul cel mare este că această pecingine umană se extinde şi se intensifică: dacă activitatea umană va continua în acelaşi fel, în acelaşi ritm şi cu aceleaşi mijloace păguboase (în primul rând, am în vedere utilizarea combustibililor fosili), în anul 2030 „depăşirea măsurii" se va produce în 28 iunie, ceea ce înseamnă că în acel an umanitatea va avea nevoie de două planete precum Terra pentru a-şi satisface stihinicele pofte de consum. Calculele arată că măsuri hotărâte şi concertate, menite să reducă emisiile de carbon cu 30%, ar putea deplasa această fatidică piatră de hotar până pe data de 16 septembrie - ceea ce, fără tăgadă, ar fi o mare victorie!
Se pare însă că aceasta este o victorie pe care nimeni nu şi-o doreşte. Recenta mea călătorie în China mi-a pus în faţa ochilor tabloul unei imense naţiuni cu o colosală poftă de consum. Valul prosperităţii, pornit din Europa (întărit şi de jaful pe care europenii l-au practicat la scara întregii planete), a cuprins America de Nord (care este azi jefuitorul numărul unu), Japonia şi multe alte locuri. Chinezii, indienii, pakistanezii, indonezienii, brazilienii, nigerienii şi sud-africanii nu nutresc altceva decât marele vis al prosperităţii pe model occidental. Vis păgubos, întreţinut de venituri în explozivă creştere: între 1995 şi 2015 salariul mediu în China a crescut de şase ori. Vis periculos, alimentat de contaminarea culturală masivă pe care a înfăptuit-o noua formă de imperialism occidental: imperialismul cultural. Toată dezvoltarea contemporană, nu numai a Chinei, ci şi a tuturor celorlalte naţiuni visătoare, este energic pastişată după modelul occidental: tinerii chinezi doresc familii nucleare, care locuiesc în apartamente spaţioase şi bine utilate, se deplasează în autoturisme (de preferinţă americane sau germane), fac concedii în străinătate şi beau în fiecare seară (că doar asta văd în toate filmele occidentale, nu-i aşa?!) câte un pahar de vin, negreşit roşu.
Ce e rău în acest scenariu? Nu ar fi nimic rău, dacă ne gândim la aspiraţiile, legitime de altfel, ale oamenilor din acele naţiuni care se ridică. Dar să nu uităm: în 20 de ani, puterea de consum a chinezilor a crescut de şase ori; cea a indienilor se ridică şi ea la 70% din acest nivel. Doar cei doi coloşi ai demografiei mondiale au înregistrat, în două decenii, o milisecundă la scară universală, o creştere a puterii de cumpărare, deci a amprentei de carbon, de peste patru ori! Iar această creștere uluitoare se produce nu cu mijloace moderne, ci cu mijloace poluante și distrugătoare, rămase în bună parte de la începutul revoluției industriale. Mahatma Gandhi a spus la vremea sa: „Naşterea unui copil în SUA este pentru planetă un rău de 50 de ori mai mare decât naşterea unui copil în India". Azi, înţeleapta remarcă nu mai este adevărată; la leagănul oricărui copil chinez sau indian ursitoarele bolborosesc obsedant urări care, toate, promit prosperitate pe model occidental.
Până atunci, umanitatea trăieşte pe datorie. În fiecare an, ea este tot mai pofticioasă şi mai necugetată şi se înfruptă fără preget din resursele planetei, pe care o tratează ca pe „un măr de lângă drum" (vă amintiţi frumoasa poezie a lui Mihai Beniuc?). An de an, datoria creşte, dar planeta nu ne poate trimite portăreii... Aşa că nu ne rămâne decât o şansă de salvare: să ne plătim datoria din proprie iniţiativă.
