Conform unei reguli stabilite de vestitul legiuitor Zaleucos, oricare cetățean al orașului putea să se prezinte în fața Adunării legiuitoare, pentru a propune amendarea sau schimbarea oricărei legi sau reguli după care funcționa comunitatea. Ce era cu totul unic era faptul, documentat istoric, că promotorii inițiativelor legislative apăreau în fața Adunării... cu ștreangul de gât! Puteți citi din nou, vă puteți freca la ochi... este adevărat! Iar dacă propunerea îndrăznețului cetățean era respinsă, era dus direct la spânzurătoare. E de la sine înțeles că toți cei care făceau politică în Locris cumpăneau cu mare grijă, întorceau problemele pe toate fețele, măsurau de șapte ori și tăiau o dată... doar își puneau însăși viața la bătaie!
Raportat la obiceiul din străvechea urbe grecească, nu putem fi decât oripilați de ușurința nepăsătoare, inconștientă și criminală cu care oamenii politici români ies în fața opiniei publice, pentru a promite pe bandă rulantă lucruri pe care niciodată nu le vor împlini. Vă mai amintiți glorioasele alegeri din 1996? Atunci opoziția "istorică" a câștigat alegerile promițând investiții străine de 60 de miliarde USD, care ar fi urmat să fie gestionate cu pricepere de 50.000 de specialiști (misterul rămâne întreg: urmau ei să vină de pe Lună, sau erau în criostază profundă și s-au defectat termostatele...?). Dacă la Marea Înghesuială din decembrie Caramitru îl îndemna pe Dinescu "să se facă că lucrează", guvernele născute din aburii revoluționari precum musculițele de oțet din banala fermentație nici măcar nu se mai ostenesc să se prefacă.
Nu. Fiindcă ele trăiesc în minciună. Cu mulți ani în urmă eram liderul unei formații rock, și cântam foarte mult la balurile de sâmbătă seara (nu existau discoteci, iar toată muzica erau live). Ne întâlneam pentru negocieri cu organizatorii balurilor, și basistul grupului, Nuțu Aștilean, promitea copios instrumentiști, amplificatoare puternice, jocuri de lumini. După ce organizatorii plecau fericiți, eu îi spuneam adesea: "Bine, Nuțule, tu știi că nu avem nimic din toate astea...". Invariabil, răspunsul său era: „Nu-i bai, gura nu te doare să promiți". Și ținea! Sâmbăta, prima reacție a organizatorilor era să strâmbe din nas... dar eram acolo, cântam cu sârg și... eram băieți simpatici!
Dacă la nivelul unei modeste formații rock dintr-un modest orășel de provincie mai merge să umbli cu fofârlici din acestea, este de sfântă mirare cum, ciclu electoral după ciclu electoral, națiunea română are același păgubos comportament. Politicienii se înghesuie care mai de care să facă promisiuni mirobolante pentru a câștiga voturile alegătorilor (aruncați doar o privire la promisiunile repetate și uitate ale lui Sorin Oprescu în 2008 și 2012, printre care Jocuri Olimpice la București în 2020- să râzi până mori, nu alta!). Ceea ce este grav nu este atât faptul că Sorin Oprea a minţit, cât este gravă amploarea şi gravitatea minciunilor sale- jurnaliştii care i-au urmărit îndeaproape activitatea susţin că în azi-mâine opt ani de mandat edilul Bucureştilor nu şi-a respectat decât cel mult o promisiune din zece făcute în faţa electoratului. Un alt personaj din această categorie este Viorel Ponta. Si nu ma refer aici la atribuirea unui masterat inexistent, sau la împăunarea cu un doctorat copiat cu virgulă şi punct („Cu penele altuia te poţi împodobi, dar nu poţi zbura" - Lucian Blaga). Acestea sunt mai degrabă furturi, şi ele sunt dăunătoare mai ales pentru renumele şi imaginea publică a personajului implicat. Minciunile, în schimb, sunt o boală urâtă care conduce energiile naţiunii pe căi greşite, spre confuzie, nepăsare şi delăsare.
Excedat de cantitatea imensă de minciună existentă în politica românească, conştient că ele sunt un adevărat cancer de oase pentru scheletul moral al naţiunii, am propus într-o emisiune televizată reintroducerea pedepsei capitale- doar pentru politicieni, şi numai pentru grava infracţiune de minciună calificată în detrimentul bunei funcţionări a societăţii româneşti. Desigur, nu este decât o metaforă, una menită să usture, dar care pune degetul pe rana fetidă a minciunii şi prefăcătoriei. În definitiv, o astfel de măsură nici nu ar fi greu de implementat: un organism dedicat, cum este de pildă ANI, ia în seamă promisiunile făcute de politicieni la început de mandat. Pe urmă, la sfârşit de mandat, face inventarul: „Va să zică, aţi promis Jocuri Olimpice, căprioare pe malul Dâmboviţei, poduri şi pasaje, autostrăzi care nu au nici o şansă, salarii si prosperitate, tuneluri pe sub Felac, monorai peste Someş... şi nu s-a realizat nimic din toate astea... ia să vă scurtăm de un cap!"
Revin şi insist, aceasta nu este decât o metaforă, menită să ne pună pe toţi pe gănduri. Şi, în primul rând, să-i pună pe gânduri pe cei care mint fără să clipească, care mint aşa cum respiră, care mint cu cinism (că doar nu-i doare gura...) şi se supără zor-nevoie atunci când cineva le bate obrazul. Ce au simţit oare susţinătorii lui Victor Ponta atunci când preferatul lor, care în perioada electorală clama sus şi tare că UDMR se află în opoziţie, şi acolo va rămâne, declară imediat după închiderea urnelor câştigătoare pentru el că a luat deja legătura cu conducătorii maghiarilor, pentru constituirea unei mega-alianţe? E limpede: s-au simţit trădaţi, s-au simţit minţiţi, fiindcă minciuna este cea mai perversă formă de trădare.
Trădaţi ar trebui să ne simţim cu toţii, fiindcă suntem minţiţi de la obraz. Să fim înţeleşi, nu am aici în vedere cauze penale, cauze care fac, de exemplu, ca 28 din 41 preşedinţi de consilii judeţene şi primari ai municipiilor reşedinţă de judeţ (la asta suntem neîntrecuţi, procentul este de 68%, mai mare decât promovabilitatea la bac!) să aibă grave probleme cu legea. Minciuna apare atunci când primul ministru declară public că această situaţie nu este, nici mai mult nici mai puţin, decât „cel mai grav şi brutal atac împotriva aleşilor locali din istoria democratică a României". Minciună menită să semene confuzie şi derută în rândurile poporului, să scadă încrederea în actul de justiţie, să dea un paspoal de credibilitate jafului sistematic şi artistic pe care aleşii noştri îl practică cu sârg.
E destul. Răbdarea ajunge la capăt. Propun ca de acum încolo, atunci când toarnă gogoşi electorale, candidaţii să apară în faţa naţiunii cu un ştreang la gât în locul cravatelor luxoase pe care se întrec să le etaleze. Asta, pentru atenţionare. Urmând ca la terminarea mandatului să se mai prezinte o dată în faţa naţiunii, întocmai cum era obiceiul în antica şi măreaţa Locris. Adică, tot cu ştreangul la gât.
Iar dacă vor fi găsiţi vinovaţi, să primescă pedepsa capitală pentru un politician: uitarea veşnică.
