Pentru cine scriem, sau imaginea grăbită asupra vieţii

“Ceea ce e curios când scrii e că există oameni care te citesc.

Dacă am avea câteodată conştiinţa că există altcineva şi altceva decât noi şi silogismul nostru, atunci am scrie mult mai puţin, impresionant de puţin. (...) dar cine se gândeşte cu conştiinţă că se ascultă pe sine, că s-a dedublat şi s-a înstrăinat faţă de sine; cine gândeşte cu gândul altuia? Veacul nostru, care e veacul descompunerii, al analizei şi al încetinitorului, ar trebui să ne ofere şi mijlocul de a descompune viaţa noastră sufletească.". Aşa scria Noica, în essay-ul său numit "Noi şi alţii". Vi-l recomand cu căldură. Dar nu de asta l-am citat, ci fiindcă m-am gândit în ultimele luni mult la rostul faptului de a (mai) scrie sau nu. În cele câteva zile în care pagina mea de Facebook, unde alături de editorialele din ZIUA de CLUJ aveam obiceiul să mai scriu şi alt fel de texte, mai mult sau mai puţin literare, a fost închisă, am primit pe poşta electronică personală un număr suficient de mare de mesaje îngrijorate de la "prieteni", suficient de multe, cât să mă pună pe gânduri. Un mare (cred!) număr de oameni pe care în majoritatea lor nu-i cunosc decât atât cât poţi cunoaşte şi intui trăsături umane desprinse din halo-ul misterios al unei pagini de Facebook mi s-au adresat, rugându-mă să revin: sperau să nu fi păţit ceva.

Unii doreau să-şi copieze câte ceva din cele scrise de mine, alţii să-şi "salveze" muzică ori titluri de cărţi şi, în sfârşit, câţiva care n-ar fi vrut să-mi anulez prezenţa în acest mediu, adică le-aş fi lipsit, chiar în acest fel electronic. Majoritatea dintre ei mi-a creat o bucurie spunându-mi că pur şi simplu se regăsesc în ceea ce scriu: în situaţiile descrise de mine, în soluţiile sau lipsa lor, în teama, bucuriile şi tristeţile mele. Am încercat, drept să spun, sentimente contradictorii. Pe de-o parte, m-am bucurat că există oameni care îmi seamănă şi care mă înţeleg. Fiindcă aveam o tot mai mare îndoială în ce priveşte raportarea la acest aspect; înţelegerea mesajului ce vine spre tine, poate cel mai uman şi mai important aspect al existenţei, atunci când îţi dai seama cât de preţios poate fi; pe de alta, a fost bucuria că există mulţi oameni sensibili, cu care sunt pe "aceeaşi lungime de undă" şi care au nevoie de tabloul propriilor mele sentimente exprimat în cuvinte, în care, poate, se regăsesc; care simt în rândurile mele sprijinul necesar pentru a lua anumite hotărâri.

Cu atât mai mult, cu cât trăim într-o lume a descompunerii morale accentuate, o lume în care ni se spune că banii, poziţia socială sau şcoala înseamnă totul, că devenirea (desigur, în afara fiinţei!) este calea spre împlinire. Observ că e la modă ca cei cu bani să-şi trimită odraslele la liceu în străinătate; majoritatea din ei îşi vor "muta" apoi viaţa departe de casă şi vor deveni nişte străini. Tinerii "străini" de azi n-au nimic în comun cu "constructorii" României moderne, de altădată, care se întorceau acasă de la universităţile germane să pună în practică cee ce au învăţat în străinătate, şi nici cu propăşirea naţiei. Un singur lucru nu se poate învăţa în înstrăinare: despre ce poţi şi trebuie să însemni tu şi, mai important, despre ce înseamnă celălalt, în raport cu tine şi cu ţara ta. Nu întâmplător trebuie să ne "uităm" când privim spre celălalt. ("Uită-te la mine" - spunem, când vrem să îndemnăm pe cineva să ne privească. Asta înseamnă că acela trebuie să se "uite" pe sine, ca să ne poată privi cu adevărat...) Gândirea noiciană făcea, încă din anii ‘30, şi în domeniul acesta, lumină. Revelaţia pe care am avut-o eu şi pe care am amintit-o mai sus nu face altceva decât să trimită la vechile textele ale uriaşului gânditor de la Păltiniş: "Să nu vă faceţi o imagine grăbită asupra vieţii, aşadar. Să nu vă închipuiţi că ierarhiile şcolii se păstrează şi victoriile ei se prelungesc. Veţi trăi mai târziu forme de viaţă, cu alte înţelesuri şi alte ierarhii...

Şcoala nu vă poate învăţa mai mult decât este ea, în metodele ei de lucru, şi de ordinea ei. Voi trebuie să ştiţi asta, tocmai pentru a putea şti, deasemenea, şi faptul că uneori şcoala nu înseamnă aproape nimic. Numai lucrurile pe care le-ai asimilat bine poţi să le uiţi. Dacă veţi uita într-o bună zi victoriile voastre din şcoală, puteţi fi siguri atunci că veţi avea în voi victorii mai bogate, victoria, de pildă, de a purta în adâncul vostru şi nu la suprafaţă oamenii şi lucrurile." (C. Noica - Rânduri pentru premianţi). Pentru mine, acest "răspuns" la "scrisorile" mele de pe Facebook şi cele din ZIUA de CLUJ, primite pe e-mail, m-au tulburat. Şi cum să nu te tulbure faptul că sunt oameni care chiar şi în forma aceasta de comunicare au nevoie de prezenţa ta? Sunt acei oameni despre care nu ştiu mai nimic; nu ştiu cât de mult i-a ajutat în viaţă şcoala, cât anume aceea ce au trăit în cei şapte ani de acasă, petrecuţi în Universul acela minunat în care se formează sentimentele şi caracterul, cât de mult le-au fost de folos rândurile mele, în asumările în faţa cărora au fost puşi; nu ştiu ce înseamnă pentru ei "reuşita" în viaţă şi nici cum arată pentru ei a fi împlinit şi fericit. Nu ştiu nici măcar în ce fel le-au fost de folos rândurile mele, deşi câţiva dintre ei mi-au mărturisit că aşa este. Ce ştiu, însă, este că ei au nevoie de acest dialog, aşa cum s-a nimerit el să "se întâmple" în acest an din acest secol al electronicii şi internetului.

"De aceea e absurd, - continuă Noica -, să spunem: scriem pentru alţii. Scriem pentru noi înşine. Noi scriem, noi citim, şi tot noi refuzăm sau acceptăm. Dacă n-am scrie pentru noi înşine, atunci scrisul ar fi imposibil.". Căci cine este "altul"? Altul poate fi, cum spunea şi "maestrul", oricine, orice om cu problemele lui, cu drumul pe care şi l-a ales în viaţă, bun sau rău, cu dramele lui, cu visele lui, cu care, poate, tu, cel care scrie, nu eşti pe aceeaşi lungime de undă. Dacă credem cumva că putem demonstra, scriind, cuiva, intenţionat, că viaţa lui poate merge mai bine altfel decât o are într-un anume moment, nu facem decât să ne înşelăm. Va alege să nu ia în calcul că ceea ce spui tu (din experienţa de viaţă sau învăţat din toate cărţile bune citite) şi să meargă pe drumul propriei voinţe şi/sau vanităţi. Nu-mi rămâne, aşadar, decât să reintru pe Facebook. Dacă l-aş fi părăsit, ar fi fost doar pentru ceea ce îmi face rău să văd acolo, dar asta e doar o chestie de "potolire" a tristei captivităţi a unor sentimente neîmplinite. Deci tot o chestiune de curiozitate, care poate fi, chiar dacă cu greu, reprimată. Şi, în fapt, "retragerea" de pe Facebook, sau cea de la a scrie editoriale într-un ziar, adică din locurile în care oamenii te pot întâlni, nu înseamnă decât un gen de laşitate. Adevărata retragere e alta. E retragerea definitivă din tine însuţi în neant; dar asta e un alt subiect, despre care în general nu se vorbeşte. Să încheiem, deci, tot cu Noica: "Pentru cine scriem atunci? Pentru noi şi pentru toţi cei care seamănă cu noi. Marele noroc al oamenilor e că seamănă unii cu alţii şi că, atunci, vorbind despre sine şi pentru sine, cel care scrie se trezeşte vorbind despre altul şi pentru altul."