Criza continuă puţin stingherită - iar săptămâna trecută, la Cluj, în cadrul unei vaste conferinţe dedicate integrării europene, câţiva istorici schiţaseră potenţiale scenarii de evoluţie a Uniunii. Merită consemnate.
Primul ar fi cel al unei lente erodări a UE sub efectul unui naţionalism tot mai pronunţat, pornit din zona intereselor economice şi continuat pe filiera recuperărilor de suveranitate. Marea Britanie rămâne portavocea unei restrângeri a UE la nivelul de spaţiu de liber schimb (atunci când nu concepe - prin vocea lui William Hague - proiecte de integrare alături de ţările Commonwealth, ca virtuală contrapondere la o ieşire din Uniune). Într-un asemenea scenariu, vocea Germaniei ar putea căpăta o fermitate şi o greutate pe care unii ar găsi-o şi mai nemulţumitoare, cu atât mai mult cu cât statele euro-mediteraneene vor continua să aibă dificultăţi în a-şi gestiona cu stricteţe finanţele publice. Politicile de austeritate, aplicate cu rezultate deloc satisfăcătoare, sting ceea ce majoritatea economiştilor convin a fi motorul creşterii: consumul. Scenariul se divide în două posibilităţi: fie dificultăţile monedei unice trenează în continuare rezolvate cu jumătăţi de măsură şi decizii puţin hotărâte, lasând în mâini atlantice sau asiatice credibilitatea ultimă acordată zonei euro, fie moneda comună atinge un prag valoric scăzut pe care până şi Germania l-ar considera dăunător propriei economii. În fond, Germania, reunificată, reabilitată, primă putere industrială şi economică a continentului, ar avea destule de câştigat dacă şi-ar propune să părăsească euro, capabilă fiind să ancoreze Europa central-răsăriteană, să valorifice economia Rusiei şi să (re)construiască o zonă Deutsch-Mark.
Un pas politic greşit al unui membru poate duce la reacţii de răspuns din partea celor care s-ar considera îndreptăţiţi să ia măsuri similare în termeni de protecţie a pieţei muncii, a spaţiului economic naţional, ş.a. De la restricţii de muncă la reimpunerea unor taxe între statele membre ("în vreme de criză") nu e o cale atât de lungă în acest scenariu, iar cu o Comisie deloc viguroasă şi un buget mai redus decât cel anterior, UE şi-ar vedea Strategia 2020 dispărută complet.
Al doilea scenariu e cel al unei reveniri a suflului european. Fundamentele îi sunt corecte: ca întotdeauna în ultimele şase decenii, Europa avansează prin găsirea de soluţii crizelor cu care se confruntă. Dificultăţile îi stimulează, cu ritm inegal, energiile şi ingeniozitatea instituţională - ceea ce, în condiţiile de faţă s-ar traduce prin găsirea unui amplu consens de regândire a unităţii europene în termeni mai precişi, mai funcţionali şi mai convingători pentru comunitatea globală. Ar rezulta o Europă (mai-în-)putere, pol autonom în lumea mulipolară, capabilă să îşi exprime şi apere preferinţele colective, societatea, civilizaţia într-un format care ar ilustra, concret, dovada maturităţii politice a 30 de naţiuni. Atât doar că forţa motrice a cuplului franco-german este chestionabilă sub forma Hollande/Merkel, în care Franţa e subreprezentată de un preşedinte vizibil lipsit de anvergură, oricât de indulgente ar fi criticile care i se aduc.
Al treilea scenariu este cel al status-quo-ului. Tot ceea ce înseamnă acquis al Uniunii până în acest moment (piaţă unică, drept comunitar, bancă centrală europeană, monedă comună, ş.a.) rămân în formatul consacrat şi atât. Orice proiect de tip federativ sau deschis federalist e considerat, încă o dată, prea îndrăzneţ pentru interesul Statului-naţiune, iar ideea de Europă-forte pare prea mult. UE s-ar limita la politici interguvernamentale, la un vast spaţiu comercial pentru 500 de milioane de consumatori, o confederaţie semi-integrată de State-naţiune, gândidu-se pe sine în termeni de soft-power, legată subaltern de SUA, continuând să reglementeze şi să-şi gestioneze politicile comune deja iniţiate, pacificând vecinătatea apropiată prin proiecte sau parteneriate privilegiate, acceptând intrarea ţărilor din Europa de sud-est, poate a Turciei, a Ucrainei şi într-o zi a Caucazului. Ar rămâne aliata fidelă şi de încredere a SUA, o "surioară mai mică" a Washingtonului, într-un ansamblu euroamerican în care poziţia de leader gravitează la Casa Albă.
Primul scenariu nu e cel mai probabil, pentru că o serie de state au înţeles un adevăr dur: jocul solitar în era globalizării duce la pierderi masive; economia unei ţări solitare cade cu uşurinţă victimă dumpingurilor industriale, financiare şi ecologice practicate deja de marile state emergente. Risc costisitor şi inutil.
Scenariul Europei-putere rămâne ambiţios, dar cu potenţial de a fi dus la capăt. Îi trebuie o strategie voluntaristă şi diferenţiată de reformare a Europei, ca şi o revenire a Franţei în duopolul rhenan: a unei Franţe mai mult mitterrandiene decât gaulliste. Controlarea datoriilor suverane, ieşirea din criză (criză în criză), apariţia unei creşteri "inteligente, durabile şi inclusive" ar fi obiectivele Europei revigorate. Scenariul III este cel mai probabil: nu e spectaculos, dar poate fi îmbunătăţit - nu de dragul Uniunii în sine, cât pentru europeni. Pentru români inclusiv, oricât de puţin ar rezona Europa pentru ei în acest moment.
