PISA învăţământului mediu românesc

PISA este şi numele unei evaluări internaţionale standardizate, ce testează competenţele elevilor de 15 ani în privinţa matematicii (75%), citirii/lecturii (15%) şi ştiinţelor (10%). Pentru că rezultatele testului pentru 2012 (se face din trei în trei ani) au fost făcute publice de câteva zile, subiectul educaţiei din România a fost pus cumva pe tapet. Trebuie precizat şi reţinut că despre învăţământ la noi se vorbeşte şi se insistă când moare un elev în şcoală, când se bat profesorii cu elevii sau ei între ei sau când se copiază la vreun examen şi sunt prinşi. Restul e tăcere sau... can-can, cum ar spune un epigon al zilelor noastre. Pentru România, rezultatele testului sunt proaste, iar dacă nu ar fi aşa, sunt convins, s-ar vorbi şi mai puţin decât s-a făcut în aceste zile. La urma urmei, pe cine să intereseze subiectul? „Decât atât": nu există casă fără un elev, nu există familie fără cineva în şcoală, rar şcolar acela care nu are un părinte, bunici, fraţi, mătuşi, unchi şi alte părţi interesate. Apoi mai sunt câteva sute de mii de profesori şi familiile lor, apoi facultăţile care-i aşteaptă şi nu indiferent cum. Şi multe altele. Într-un cuvânt, un angrenaj social uriaş ce cuprinde întreaga societate, o maşinărie gigant ce merge cu două „motoare" externe, „grija părintelui" pentru viitorul copilului său şi „grija conducătorului" pentru viitorul ţării sale, şi cu un „motor" intern, motivaţia elevului. N-am văzut vreun studiu care să sublinieze dezinteresul părinţilor din România pentru educaţia copiilor lor, aş zice că, dimpotrivă, cei mai mulţi dintre părinţi se sacrifică, se străduiesc, dau de la ei, după ştiinţă şi posibilităţi. Atunci unde-i buba?
Recentul test PISA 2012 ne plasează pe locul 45 din 65 cu rezultate plasate sub media mondială la toate cele trei domenii evaluate. Din puzderia de cifre, pe care le poate consulta oricine pe internet, care mai de care mai îngrijorătoare pentru părinţii români, am reţinut şi eu câteva ce mi s-au părut relevante. Bunăoară, la matematică, 40.8% dintre elevii români testaţi au obţinut rezultate slabe şi numai 3,2% rezultate de top. La română şi la ştiinţe, rezultatele sunt perfect asemănătoare: 37,3% slabe, 2% foarte bune, respectiv, 37,3% slabe, sub 2% de top. Ce te pune pe gânduri este decalajul foarte mare dintre elevii slabi din România (în jur de 40%) şi elevii buni (2-3%), în raport cu alte ţări, de exemplu, în Shanghai -China, aflată pe primul loc, raportul elevi slabi/elevi de top este 3,8% la 55,4%, la o medie generală de 23,1% slabi/12,6% de top. Totuşi, nu trebuie omis că faţă de testările anterioare, din 2009 şi 2006, România se află într-un uşor progres: locul 49 din 65 de ţări în 2009 şi locul 47 din 57 de ţări în 2006. Clasamentul este dominat clar de ţările asiatice, iar din Europa, cel mai bine plasate dintre ţări sunt Estonia, Olanda, Finlanda, Polonia.

Însă cel mai prost, cu adevărat catastrofal, şocant de-a dreptul este locul României în privinţa motivaţiei elevului. Testul indică faptul că, pe o scală de la 1 la 6, motivaţia elevilor români se află la sub 0,5, cel mai aproape de zero dintre toate ţările testate, la distanţă imensă de alte ţări şi de următoarea clasată, Republica Slovacă, aflată în imediata vecinătate a nivelului 2 al scalei. Mai sunt circa 10 ţări între nivelele 2 şi 3, apoi toate celelalte ocupă poziţii superioare de grad 4, 5 şi 6. Sub raportul motivaţiei elevilor, cel mai bine plasate sunt Singapore, Peru, Australia, Noua Zeelandă, SUA, iar din Europa, Anglia, Islanda, Danemarca, Portugalia.

Aşadar, elevii români se declară cel mai puţin motivaţi să înveţe (din lume) şi pot confirma şi personal aceste rezultate, atât ca părinte de elev, aflat la vârsta testării, cât şi ca dascăl. Ceva, cu siguranţă, e stricat în mecanismul social din România ca să ducă la asemenea aberaţii. Înainte de a recunoaşte vinovăţia, să căutăm câteva alibiuri. Deci, e posibil ca testarea să nu fie infailibilă. Perfect, unii chiar o contestă. Apoi, comparaţia, chiar şi empirică, făcută cu şcoli din Italia şi Spania, de exemplu, plasează elevii români deasupra celorlalţi. Ok. Apoi, unii pun rezultatele testului în legătură cu starea materială şi cu timpul alocat de părinţi copiilor. S-ar putea să fie şi asta adevărat. Mai sunt rezultatele olimpicilor, care, s-ar părea, ne îndreptăţesc la un loc mai bun. Şi-ar fi şi altele, precum legenda cu limba română la Microsoft, pe locul doi mondial, chiar pe primul loc, spun unii. Acestea însă pot fi şi argumente şi paleative.
Întrebarea fundamentală este ce modele motivaţionale le oferă societatea românească acestor elevi şi celor mai mari care să-i îndemne să înveţe? Iar răspunsul ne duce către cauze.
Cauze care vor fi abordate cu alt prilej.

Viorel NISTOR

redactie@ziuadecj.ro