între noi fie vorba, dl Boc şi-a arătat prin asta nu atât faţa mitocan-umană, cât tandreţea paradoxală pe care un moţ de treabă o pune într-o vorbă de ocară. A fost de ajuns să se declanşeze iadul: “derbedeul” nu se dezminte şi îi promite “chinuri politice”, ca să regrete, nefericitul, “ziua în care s-a născut” şi cea în care l-a cunoscut pe el. Iar dl Boc ar avea motive teribile de a se teme, dacă ar fi să dăm crezare portretului pe care şi-l creionează dl Ciutacu pe propriul blog: “Sunt extraordinar de deştept şi îngrozitor de arogant. Am şi motive: dincolo de faptul că, indiferent de ce mă apuc, sunt cel mai bun, dacă mă uit în spate, nu văd altceva decât un mare hău”. Clubul Român de Presă reacţionează, la rându-i, şi condamnă “atitudinea nefirească a premierului şi liderului politic Emil Boc şi cere partidului pe care îl conduce să se dezică de asemenea manifestări”, după ce, cu două rânduri mai sus, comisese un dezacord de toată isprava. Niciun rând despre ameninţările odioase ale pretinsului vătămat, nicio vorbuliţă despre cazanele cu lături care i s-au deşertat premierului în cap, după nefericitul pocinog verbal.
Televiziunile de ştiri din România, ce se bat în piept cu epitetul de quality, degradează pe zi ce trece discursul, ducându-l în sfera socio-patologicului. Nu degeaba dl Ciutacu cel arogant şi deştept se numără printre vedetele incontestabile ale genului, lăudându-se pe unde prinde ce rating formidabil reuşesc să facă emisiunile care îl au invitat, graţie simplei sale auguste prezenţe. Posturile generaliste trăiesc doar pentru sex şi violenţă şi dau vina pentru asta pe gusturile publicului, făcându-se că îşi uită trecutul recent, când, aidoma lui Pavlov, i-au creat ele însele reflexele scatofile şi onaniste unui public analfabet sub aspect mediatic. Toate se petrec sub oblăduirea aceluiaşi imaculat Club Român de Presă, în aplauzele, întrerupte rar şi doar de ochii lumii, ale Consiliului Naţional al Audiovizualului, cu sprijinul făţarnic al unei întregi bresle eterogene, cu pedigree discutabil. Fără exagerare, acest peisaj decadent îmi stârneşte acelaşi tip de cuvinte, urmărind pe ecrane revărsările de ură, umori şi diversiuni la care recurg formatorii de opinie ai naţiei.
Să fii prim-ministru implică, e drept, cenzurarea oricăror porniri revanşarde – chiar şi a unor invective, cât or fi ele de inofensive, precum cea proferată de dl Boc – , mai ales că ne aflăm în plin sezon la vânătoarea de pozne. Răspunsul insultător al premierului, aflat la limita dintre public şi privat, denotă iritarea şi dispreţul pentru cel căruia îi era adresat, dar pentru asta nu poate fi pus la zid. Din orice poziţie în stat, oamenii rămân oameni şi au dreptul să iubească sau să dispreţuiască. Greşeala dlui Boc nu este dispreţul, ci fie insuficienta lui cenzură, necesară unui înalt demnitar al statului, fie neasumarea francă a simţămintelor, în virtutea unei onestităţi a actului de comunicare. Calea de mijloc a fost cea mai proastă alegere.
Dar dispreţul nu este, oare, sentimentul firesc cu care trebuie tratat un vorbitor prin talk-show-uri care, în numele propriei sale răzbunări, îl ameninţă pe preopinentul său cu linşajul mediatic? Datoria jurnalistului politic este de a funcţiona ca o interfaţă între oamenii politici şi publicul larg, plecând de la premisa de bună credinţă din partea sa şi de la dezechilibrul de putere din societate, aflat de fiecare dată în favoarea politicianului. Dacă regulile jocului nu se respectă, iar jurnalistul îşi asumă şi beneficiază de poziţii de forţă, tot demersul său este nu doar amoral, ci şi periculos în societate. Conduita jurnalistică a dlui Ciutacu este tributară, în mod exclusiv, acestei încălcări a regulii, disproporţiei de forţă, provocării, discursului cu spume, asaltului invectivei în faţa căreia argumentul raţional păleşte, iar singurul argument natural rămas e tot invectiva.
Cât priveşte evoluţia relaţiei dintre cei doi, nu anticipez că vom asista la mari schimbări: de fapt, până acum nu am fost martorii unui şir lung de linşaje mediatice, alternat cu catifelate spălări de cadavre ale adversarilor politici?
PS.: Nichita Stănescu se ruşina teribil să înjure, iar maxima înjurătură pe care o folosea avea în ea o candoare boemă: “Pisica Penelopei!” Buruienoşenia discursului public şi violenţa verbală permanent crescândă, mai ales în ultimii 20 de ani, au impus standarde noi în privinţa sudălmii. Bogăţia registrelor de înjurături ale limbii române a devenit chiar motiv de bizară mândrie a românilor în raport cu limbile altor popoare. Din toată abundenţa de spurcăciuni, amocul dlui Boc a primit forma unei farse de înjurătură, rostită mai mult cu mâhnire decât cu venin, la finalul unei intervenţii televizate la care mai bine ar fi renunţat. în urma acelei emisii, a devenit doar noua carne de tun preferată a menajeriei de la Antena 3. în solidaritate cu victima, îi voi transmite dlui Ciutacu, cu dispreţ: “Pisica Penelopei!
