“Şpiţul în cur” european, un pas înainte românesc

Am vrut să scriu: “E ciudat...”. Dar cum deja în jur aud de infinite ori cum cutare lucru, situaţie, persoană, culoare, gust e “ciudat”, situaţie care îmi zgârie deja timpanele, o să înlocuiesc cuvântul.

E cam acelaşi lucru cu folosirea în exces a lui "deosebit". Mai toate lucrurile, ipostazele, oamenii împreună cu tot ceea ce îi înconjoară sunt deosebiţi, deosebite. Aşa ni se spune, dar nu ni se arată, în continuare, aşa cum ar fi firesc, de ce, de cine se deosebesc toate cele câte par "deosebite". Aşadar: mi se pare impresionant cum un om, un tablou, o piesă muzicală, o situaţie, o ţară ne creeaza o asemenea stare, încât ne cutremurăm. Priveşti un om, un peisaj, un tablou, un loc şi simţi faţă de acesta un fel de posesiune. Simţi că "îl ai", că e într-un fel foarte aparte (numai) al tău. La toate nivelurile fiinţei tale. Mai multe ţări au anunţat, în numele ipocritei "frăţii şi comuniuni europene", atât de mult trâmbiţate, că românii nu vor mai avea drept de muncă pe teritoriul lor.

După ce ani de zile românii au contribuit, înstrăinându-se, la creşterea lor economică, acum primesc un "frăţesc şi comunitar" şpiţ în cur. Probabil că la prima vedere, sau mai bine zis, la "vederea" specific-comună unei mari părţi a românilor acest fapt este o tragedie. Cu siguranţă că sărăcia din oricare din ţările evoluate nu seamănă nici pe departe cu sărăcia din România actuală. Însă eu cred, dimpotrivă, că această "întoarcere acasă" va putea fi un alt început pentru România. Aceste destine distruse, cumpărate cu câteva sute de euro în plus, într-o străinătate din ce în ce mai ipocrită şi mai individualistă, valorează cu mult mai mult aici decât oriunde în altă parte. Ideea mi s-a confirmat privind TVR Cultural acum câteva zile, când am urmărit un interviu luat de către jurnaliştii postului unuia dintre cei mai valoroşi graficieni, C. Zemleny, aflat în plină glorie ca ilustrator al nu mai puţin celebrei reviste americane The New York Times. Artistul spunea franc şi fără ocolişuri că simte imperios nevoia de întoarcere acasă.

Desigur, d-sa nu se află în situaţia muncitorilor români din Spania sau Italia. El nu va fi alungat, interzicându-i-se să muncească. Dimpotrivă, dacă ar pleca, lipsa talentului acestuia s-ar observa, întrucâtva, în calitatea revistei, a vieţii culturale a oraşului şi a ţării în care temporar trăieşte. "Mă întorc acasă, pentru că nu pot fi înţeles niciunde altundeva. Oamenii de valoare nu pot fi înţeleşi decât acasă", a spus acesta, fără nici o tresărire, fără nici un regret, fără nici o urmă de îndoială. "Una e să sapi o fântână de o mie de metri, alta e să sapi o mie de fântâni de un metru!" a rostit el, în finalul emisiunii. Transgresând ideea acestui intelectual spre un teritoriu anodin, cum ar fi câştigarea unui salariu decent, trăirea unei vieţi într-o anume demnitate, aşa cum îşi propune marea majoritate a românilor care sapă zeci, sute de gropi de un metru pe teritorii străine fiinţei şi sufletelor lor, dar privind toate aceste lucruri cu profunzimea necesară, putem vedea aici un teritoriu la care, practic, ne e greu, mai ales acum, când parcă ne-am pierdut direcţia, să gândim.

Într-adevăr, oamenii de calitate n-or să fie cu adevărat înţeleşi decât acasă. Fiindcă doar acolo poate ieşi ceea ce e mai bun din noi, iar reflexia acestui lucru, "înţelesul lui profund", nu poate exista în afara spaţiului originar. Acolo e aerul, şi nu presiunea, acolo poate fi identitatea, şi nu înregistrarea pur administrativă, locul locuirii, şi nu chiria pe viaţă. Proiectele personale nu se pot naşte în adevărul lor adânc în înstrăinare, oricât de civilizată, democratică, colorată şi îmbelşugată ar fi aceasta. România are nevoie de aceşti oameni care sunt alungaţi, acum, dintr-un exil amar. Are nevoie, tot atâta cât aceşti oameni cu sufletele amorţite de gânduri au nevoie de locuirea propriei ţări, a propriului loc. Am convingerea că din aceşti copii ai disperării care se vor întoarce acasă cei mai mulţi dintre ei vor face aici ceea ce nu vor putea face niciodată "acolo". Şi mai cred că pentru fiecare român există un loc sub soarele românesc.

Poate că e momentul, începând de acum, când ne aflăm pe fundul prăpastiei, să ne uităm înspre viitor. Înspre o noapte cu stele, liniştită şi aducătoare a unei dimineţi luminate, care să dea semnalul unei zile faste. Se încheie un ciclu istoric, spun asta şi o cred cu tărie, un ciclu în care conaţionalii noştri au plecat fugind din disperare. Se încheie odată cu venirea lor acasă. Mulţi dintre ei vor veni cu istorii de viaţă, cu experienţe noi, cu învăţăminte şi obiceiuri mai bune. Vor naşte, poate, aici, acasă, alte deprinderi, alte modele şi alte raportări la propria existenţă, aşa cum în alt ciclu, mai vechi, al istoriei noastre, cei care studiau la marile universităţi europene se întorceau şi construiau şcoli, ştiinţe şi conştiinţe. Iar dacă aceşti oameni se vor întoarce acasă, ăsta va fi semnalul pentru moartea "omului nou", a lui Ceauşescu, care există acum în milioane de exemplare. Tineri, vârstnici, bărbaţi şi femei, care întunecă totul, începând cu propriile lor vieţi.

Dacă vom scăpa de "omul nou", cu mii de chipuri, de politicienii care ne guvernează azi şi slugile lor, de la executanţi anonimi până la intelectuali de talent, fără nici un Dumnezeu, se poate spune că am terminat, în sfârşit, cu un postcomunism murdar. Ne trimit acasă marii "europeni", nu mai avem loc în "marile construcţii ale unei Europe unite".., şi-au dat seama, au aflat, în sfârşit, că avem ţigani, că avem curve şi proxeneţi. Ne confundă voit pe toţi cu aceştia şi ne trimit acasă. Dar ne fac un bine. Vom învăţa, poate, să vedem, dincolo de aceste mizerabile constrângeri, că România ne aparţine, că o avem în noi, că este o posesie anume, pe care nu o putem dobândi, n-am putut-o avea şi n-o s-o avem niciodată în raport cu vreun alt teritoriu. Acasă e loc pentru cei care au de trăit, de locuit şi de construit destine.

Sper, pentru poporul acesta, că îşi va regăsi oamenii alungaţi, că acest ciclu istoric cenuşiu se va opri în chiar întoarcerea lor acasă. Iar după un timp cred că fiecare dintre cei care se va fi întors va fi descoperit că oriunde în Lumea asta mare poţi închide ochii crezând că e noapte, însă niciodată în acest întuneric nu vei putea vedea stele.