Cercetați întreaga istorie a umanității: șirul anilor este mai degrabă un pomelnic al conflictelor decât al perioadelor de pace. Trăim, aici, în confortabila și plicticoasa Europă, și habar nu avem că în 53 de țări de pe această planetă (o cincime din entitățile statale terestre!) se află în desfășurare conflicte armate, care seceră prematur sute de mii de vieți, în fiecare an. Mass-media locală, mult prea preocupată de dezgustătoarele certuri din circul politic, de performanțele îndoielnice ale gladiatorilor cu balonul rotund, de imaginea divelor rotunjită cu mult silicon, ignoră complet această sângeroasă și tragică realitate.
Desigur, se vorbește obsedant despre conflictul din Siria, dar numai în măsura în care oracolele ecranului caută să limpezească jocurile marilor puteri și în măsura în care europeanul de rând este îngrijorat (sau înspăimântat) de masivul flux migrator generat de acest conflict.
În consecință, mai nimeni nu este interesat de soluționarea dilemei Ion/Gheo: cum a început fiecare dintre conflictele care au însângerat sau încă însângerează obrazul planetei? De când există relatări despre conflicte, niciuna nu cuprinde vreo mărturie de genul „Noi am decis să începem acest conflict și ne asumăm întreaga responsabilitate în fața națiunilor și a istoriei". Până și nemilosul Attila o dă cotită atunci când se adresează creștinilor: „Probabil că sunteți foarte păcătoși, de vreme ce dumnezeul vostru v-a trimis o pedeapsă ca mine!" În consecință, aproape toate conflictele par să fie în legitimă și neîndoielnică apărare, fiind provocate de acțiunile ostile ale celeilalte părți. Dacă, în cazul indivizilor, probarea intențiilor pașnice este facilitată de formalitățile de salut (în toate culturile, prezentarea mâinilor goale sau chiar strângerea mâinilor constituie dovada că armele au fost lăsate deoparte), în cazul națiunilor, situația este infinit mai complicată. Popoarele, națiunile și comunitățile nu au „palme oficiale" de arătat; totul se bizuie doar pe lămuriri verbale, negocieri și declarații oficiale, care mai de care îndopate de cuvinte liniștitoare, menite să adoarmă vigilența viitoarelor victime. După cum spunea Talleyrand: „Vorba a fost dată omului pentru a-și ascunde gândurile".
Toate aceste reflecții, ușor amare, mi-au fost inspirate de situația complicată și îngrijorătoare a raporturilor dintre NATO și Rusia. Aici, „dilema Ion/Gheo" nu pare să ne ajute prea mult. Pentru ce există această absurdă competiție și confruntare în inima lumii civilizate? Fiindcă Churchill și Eisenhower au hotărât să abandoneze estul european în mâinile Uniunii Sovietice? Fiindcă această uniune a transformat estul european după chipul și asemănarea sa, botezându-l „lagărul mondial al socialismului" și dându-i și un instrument militar, Tratatul de la Varșovia", semnat în 1955? Fiindcă în 1949 țările occidentale învingătoare au hotărât înființarea „Tratatului Atlanticului de Nord"? Fiindcă, înainte de Tratatul de la Varșovia, după războiul din Coreea (1950-1952), NATO a hotărât să-și întărească prestația militară europeană, pentru a contracara riscul (potențial, desigur, dar posibil...) al unei agresiuni militare sovietice?
De aici și până la stupida cursă a înarmărilor și la cortina care împărțea Europa, măreț leagăn al civilizației mondiale, în două, nu a mai fost decât un pas. Războiul rece a însemnat, mai presus de toate, o uluitoare risipă de resurse: chiar și azi, după ce NATO a câștigat supremația mondială, având o dominație militară de necontestat, cele 28 de țări membre și cele 22 de țări asociate „asigură" peste 70% din cheltuielile militare mondiale. SUA sunt, de departe, campionul acestor cheltuieli, ceea ce-i asigură o poziție de hegemon. Poziție de care infantila națiune americană nu știe beneficia decât într-un singur fel: oricare oponent, oricine ar fi el, trebuie distrus. Ceea ce face ca Rusia, China sau India să fie noii „inamici" ai SUA și, prin extensie, ai NATO.
Actuala situație complicată din Europa este rezultatul acestei viziuni. Pentru ce niciuna dintre întâlnirile la vârf ale NATO nu se ține în SUA, sau în Rusia (care este membru al Parteneriatului pentru Pace?), ci doar în țările apropiate de Rusia, într-o atmosferă care nu poate fi interpretată de Rusia decât drept belicoasă? Recent încheiata întrunire de la Varșovia (simbolic, nu-i așa, noi suntem acum stăpâni la Varșovia...) a avut punctul principal pe un stadion, fapt care a incitat mass-media să vorbească despre confruntarea dintre NATO și Rusia.
Într-o astfel de împrejurare, toată lumea se gândește doar la ziduri. Înalte, puternice, cu arme nemiloase pe creastă. Cine dintre politicienii belicoși, cine dintre cetățenii dominați de doctrina fricii poate să asculte și să urmeze pilda carismaticei Anna Breytenbach, comunicator specializat între specii, care are inima deschisă spre toate speciile animale, și care explică metaforic uluitoarele ei realizări în comunicare cu animalele astfel: „Când construiești un pod, trebuie să ai în vedere ambele sale capete". Așa reușește ea să comunice cu păsări, maimuțe, leoparzi, elefanți, chiar și cu mult-temutul mare rechin alb.
Iar noi, oameni ghiftuiți de bunăstare și îmbuibați de tehnologia care transmite cuvintele pentru a ne ascunde mai bine gândurile, declarăm că vrem să construim poduri, pasămite pentru conviețuire pașnică, înțelegere, frăție... Și, ce să vezi, când construcția a gata, cu ce ne-am ales? Cu un nou zid! Fiindcă nu avem îndrăzneala și nici stăruința de a considera că acel capăt care este „al celuilalt" este de fapt tot al nostru și că trebuie să-l îngrijim ca și cum ar fi al nostru... Și, uite-așa, că este vorba despre relațiile personale între oameni sau de relațiile dintre națiuni ori alianțe militare, ne lăudăm că construim poduri. Poduri care, invariabil, dau într-un zid.
Oare cum ar arăta o întrevedere între Obama, Putin, Xi Jinping, Mukherjee (recunoașteți că habar nu aveați cine e președintele Indiei!), Merkel, Hollande și încă câțiva, moderată de Anna Breytenbach, specialistă în construirea de poduri între specii? Vă las să visați... sau să vă înspăimântați?
