Politica “mare” şi mizele ei “mici”

Imediat după Revoluţia Twitter din aprilie 2009 de la Chişinău, preşedintele Traian Băsescu anunţa reluarea dialogului cu Republica Moldova şi, mai ales, faptul că între 800.000 şi 1.000.000 de cetăţeni moldoveni doresc cetăţenia română.

Dintre aceştia, moldovenii de origine română, care şi-au pierdut fără voia lor cetăţenia după alipirea teritoriilor de dincolo de Prut la URSS, vor beneficia de un regim mai lesnicios de reprimire a cetăţeniei.

În ediţia sa de ieri, cotidianul francez Le Figaro reia tema, referindu-se, în principal, la noua prevedere legislativă promovată de guvernul de la Budapesta, condus de Orbán Viktor, despre noile proceduri maghiare de naturalizare. Autorităţile se aşteaptă să fie depuse până la 400.000 de cereri de primire a cetăţeniei maghiare în acest an, spun cei de la Le Figaro, citând surse oficiale. Francezii subliniază cu ceva surprindere că niciuna din ţările din jur nu a contestat cu prea multă convingere iniţiativa guvernului Orbán, deşi tema revizionismului (maghiar, în principal) a fost o monedă politică extrem de valoroasă vreme de multe zeci de ani în România sau în ţările din Balcani. Singura capitală care a ales să se exprime mai vocal, menţinându-şi tonul arţăgos tradiţional în raporturile sale cu Ungaria, a fost Bratislava. Motivul: Slovacia este singura ţară din zonă care nu se simte cu musca pe căciulă.
România îi vrea înapoi pe nefericiţii prinşi de istorie la est de Prut, iar bulgarii dovedesc mână largă oferind cetăţenii macedonenilor de origine slavă, şi ei trecând binişor de un milion de oameni. Nici la Belgrad, nici la Zagreb, ba nici chiar la Kiev, nimănui nu-i vine să comenteze polemic prea mult pe această temă, mai ales că sunt destui sârbi şi croaţi care pot avea beneficii majore de pe urma iniţiativei Orbán, devenind, aproape peste noapte, cetăţeni europeni. “Cetăţenia, naturalizarea, acordarea unui paşaport sau dreptul de vot sunt prerogative 100% naţionale. Efectele acestora ating întreaga Europă, însă nici Bruxelles-ul, nici statele membre nu au nici cel mai neînsemnat cuvânt de spus. Sunt necesari ani de negociere, un tratat agreat şi semnat şi lumina verde din partea celor 27 de capitale pentru aderarea la UE a Islandei cu cei 300.000 de cetăţeni ai săi. Însă este suficientă o trăsătură de condei la Budapesta, Bucureşti sau Sofia pentru ca sute de mii, chiar milioane de cetăţeni să trăiască şi să lucreze în Europa”, mai notează Le Figaro. Mai trebuie spus doar că Le Figaro este cel mai important cotidian de dreapta din Franţa, susţinător tradiţional al UMP şi al preşedintelui Sarkozy, iar articolele sale de fond pe teme externe sau europene coincid, de cele mai multe ori, cu poziţiile Palatului Élysée, fie ele oficiale sau informale.

Ofensiva mediatică franceză din ultimele luni şi vâlva reală pe care a creat-o de-a lungul şi de-a latul Europei (în special cu situaţia romilor expulzaţi) dovedeşte forţa de netăgăduit a presei, folosită într-un scop străin simplei informări a publicului. Realitatea obiectivă, ne-mediată, arată puţin diferit. Astfel, deşi zarva în jurul problemelor pe care le fac francezilor romii proveniţi mai ales din România a început doar anul trecut, conflictele lor cu autorităţile franceze sunt vechi de ani buni de zile, încă dinaintea aderării României la UE. De asemenea, expulzările au curs în valuri vreme de cel puţin 7-8 ani, iar tratamentul de care se bucură românii în Franţa este indisolubil determinat de belelele cu care s-au pricopsit de când corturarii au descoperit beneficiile climei mediteraneene a Coastei de Azur asupra portofelelor bulibăşeşti. Mutatis mutandis, nici preşedintele Băsescu nu a inventat gaura la macaroană când a vorbit despre înlesnirea procedurilor de acordare a cetăţeniei române pentru românii din Republica Moldova. Procedurile erau înlesnite de câţiva ani, doar lentoarea administrativă, de o parte şi de alta a Prutului, a făcut din tot acest proces un calvar pentru toţi aplicanţii.
Mai mult, statisticile Eurostat spun că tocmai Franţa a fost ţara din UE 27 care a acordat cele mai multe cetăţenii dintre toate în 2008 (ultimul an pentru care există date complete, deocamdată), anume aproape 140.000 de străini au devenit francezi în 2008, jumătate dintre ei provenind din Maghreb, iar aproape un sfert din Africa Neagră Sub-sahariană. În acelaşi an, România a acordat abia 5.585 de cetăţenii. În cifre relative, raportat la numărul de cetăţeni noi la mia de locuitori, Franţa se află pe locul 3, cu o medie de peste 2%, iar România abia se vede pe grafic.

Aşadar, obiectiv vorbind, anii şi lunile din urmă nu au adus nimic nou, atâta doar că interesele de politică externă şi, mai ales, internă ale conducerilor statelor au dictat aducerea lor în primul plan al atenţiei publice. Iar presa a ajutat la asta cu prisosinţă şi fără să-şi pună prea multe întrebări. Urmărind puţin mai departe raţionamentul, vom constata că multe dintre acţiunile publice de politică externă, în ambele state, sunt conduse sub imperiul stridenţei, trădându-şi adevărata intenţie, anume aceea de a puncta politic pe plan intern. Unii o fac mai eficient, alţii mai puţin, dar toţi o încearcă. Iar motivele sunt simple: peisajul politic francez în anul preelectoral 2011 arată dramatic pentru Sarkozy. Candidatul stângii, oricare ar fi acela (Dominique Strauss-Kahn - cu cele mai mari şanse, sau Martine Aubry), l-ar bate măr în turul al doilea, în cazul în care ar ajunge acolo (cel mai recent sondaj, de ieri, îl arată pe Sarko la aproape 30% în spatele lui Strauss-Kahn). Pe culoarul dreptei naţionaliste s-au petrecut mişcări spectaculoase în ultimele zile: săptămâna trecută, Marine Le Pen a preluat, oficial, şefia Frontului Naţional fondat de bătrânul său tată Jean-Marie, iar charisma sa, laolaltă cu discursul dur, ultra-naţionalist şi xenofob, îi face pe mulţi să o considere potrivită pentru a readuce strălucirea penajului decolorat al cocoşului galic. Deocamdată, nu a trecut de 20% din prezumptivele voturi, dar se află pe un trend ascendent.

Se mai ridică doar două întrebări:
- Francofilul Teodor Baconschi mai are mult de gând să doarmă pe dânsul în fruntea diplomaţiei româneşti, tolerat în atare poziţie de protectorul său politic, preşedintele Băsescu?
- Am reuşit, oare, să deprindem minimele abilităţi de interpretare a mesajelor mediatice pentru a citi faptele cu minţile proprii şi a înţelege că nu orice eşec de etapă înseamnă pierderea războiului şi nu orice ţăcănit care vrea să zboare în plenul parlamentului poate declanşa o revoluţie?