În afară de rezultatul final, o comparaţie vizând lupta politică în cele două ţări dezvăluie destule asemănări, cu toate inerentele diferenţe. Profilurile combatanţilor în al doilea tur au fost uluitor de asemănătoare. Un Sarkozy-Băsescu agitat, voluntar, încăpăţânat, slobod la gură, aparent ferm în poziţii, dar dispus la schimbări radicale de agendă în funcţie de context, înconjurat de o pleiadă de trepăduşi de partid detestaţi de electorat vs. un Hollande-Geoană palid, fără charismă, primind voturi nu pentru calităţile sale, ci ca răspuns la ura nutrită faţă de contracandidat, cu o viziune fantasmagoric-idealizată a implementării visului utopic socialist într-o Europă debusolată şi susţinut din toate puterile de presa prietenă, violentă şi abject-injurioasă la adresa oponentului.
Dincolo de aceste asemănări, pe care le-am observat mai lesne mai ales pentru că alegerile din Franţa au primit o atenţie mai mare din partea presei decât cele din alte ţări, paradigma în care se votează în ultimii ani peste tot în Europa este una singură, schiţată în tuşe îngrijorătoare. Criza europeană clamează, mai mult decât oricând, o abordare politică de maximă coerenţă ideologică, în care beligeranţii din blocuri politice opuse trebuie să expună seturi de soluţii ferme pe care să le supună votului popular. Aşa or fi vrând să creadă politologii, însă realitatea nu îi ascultă defel. Electoratul trăieşte dramele austerităţii şi nimeni nu ar trebui să se aştepte de la oameni să înţeleagă şi să se supună fără crâcnire unor privaţiuni fără final previzibil şi fără un motiv prea clar. Grecia, băncile, activele toxice, datoriile suverane uriaşe şi neplătibile vreodată, EFSF, eurobondurile, "pieţele", "speculatorii" şi toate celelalte noţiuni utilizate des în noul discurs politic al salvatorilor Europei sunt cuvinte păsăreşti pentru imensa majoritate a europenilor, nu doar a celor din Estul mai degrabă incult politic. Pe un asemenea fond, încrederea în oamenii politici este tot mai slăbită, pe măsură ce, în esenţă, unii seamănă cu ceilalţi tot mai mult, folosesc aceleaşi cuvinte mari, uită cu totul ce au promis de îndată ce se văd (re)înscăunaţi, iar fenomenul se petrece la fiecare nouă rundă de alegeri, fără să se întrevadă o ieşire rezonabilă din cercul vicios.
Procesul acesta de omogenizare post-ideologică este contextul perfect de dezvoltare a unor discursuri anti-sistem, cu o sumedenie întreagă de varietăţi. Grecia ne-a demonstrat că extrema stângă şi extrema dreaptă pot intra concomitent în Parlament, cu scoruri impresionante, şi pot colabora bine-mersi întru blocarea formării unui nou guvern, iar linia altor partide nou parlamentare nu se deosebeşte, decât în mici nuanţe, de retorica anti-europeană, populist-naţionalistă şi anti-imigraţionistă a primelor. În Franţa, candidata naţionalist-extremistului Front Naţional, Marine Le Pen, a reuşit cel mai bun scor electoral din istoria sa, apropiindu-se de 20%, deşi, cu 10 ani mai devreme, tatăl său reuşea, chiar cu un scor mai mic, să se califice în turul al doilea al prezidenţialelor. Peste tot prin Europa, partidele extremiste de toate felurile sunt pe val şi se pregătesc să joace roluri tot mai importante în viitoarele structuri de guvernare, folosindu-se de uriaşul potenţial de şantaj cu care le-a înzestrat electoratul.
În România, cam pe când râdeam mai cu poftă de maidaneza cu fular din braţele unui Traian cu ruşinea către popor, noua majoritate a trecut prin Senat modificările la legea electorală, statuând, în primă instanţă, votul majoritar într-un singur tur, fără compensare. Proiectul propus de PSD şi năşit odinioară şi de dl. Băsescu, cu gândul la succesul PDL-ului, este exact ce poate fi mai nepotrivit pentru România anului 2012. Fără vreo consultare cu nimeni, fără vreo dezbatere în presă sau cu societatea civilă, noua putere a arătat că instinctele dezvoltate şi şlefuite de actualul PSD la începutul anilor '90 sunt active. În plus, tăvălită ca niciodată de criză şi de interese politico-economice oculte, presa şi-a pierdut mult din vigilenţa cerută de atare context politic şi abia reuşeşte să se replieze în noua postură de opozantă a vechii opoziţii. USL este acum pe cai mari, va câştiga en fanfare alegerile locale şi se va pregăti pentru noi racolări, în dulcele stil clasic, pentru ca până la legislativele din toamnă să-şi creeze premisele unei majorităţi ultra-confortabile. O majoritate simplă a voturilor de 50%+1, să zicem, se poate transforma într-un număr de mandate covârşitor, de 65 sau 70%, cu care USL ar putea obţine majoritatea calificată şi ar putea modifica orice lege, oricând, inclusiv Constituţia, absolut după bunul plac. Preşedintele nu doar că ar rămâne izolat la Cotroceni, dar indiscutabil va fi debarcat instantaneu, pe pretexte oricât de fanteziste, iar viitoarele alegeri prezidenţiale anticipate ar întări poziţiile de forţă ale unei alianţe ahtiate de putere, după lunga trecere prin infernul opoziţiei. Cu un PDL slăbit, cu un partid-televizor PP-DD periculos de popular în rândul populaţiei, predispus la alianţe post-electorale cu oricine va fi de acord să le cânte puţin în strună, şi cu UDMR redus la un număr de parlamentari cât degetele de la o mână, nimic nu va mai sta USL-ului în cale.
Prin urmare, scenariul maghiar este mai aproape decât ne-am fi putut imagina vreodată. Veţi putea spune, pe bună dreptate, că FIDESZ-ul lui Orbán este un partid de dreapta conservatoare, iar USL se revendică mai degrabă dintr-o social-democraţie luminată, inspirată ideologic dinspre Tony Blair. Poveşti! Într-un mediu politic post-ideologic, doar despre extremişti mai putem astăzi să spunem că sunt consecvenţi. Comportamentele de tipul Orbán pot fi adoptate teribil de uşor de către orice partid cu o majoritate calificată, care să nu cunoască nici o oprelişte de la a guverna după bunul plac, făcându-se că ascultă cu o ureche vocea poporului, în vreme ce piciorul de parte opusă se sprijină confortabil pe beregata guralivilor reprezentanţi ai societăţii civile. Privit cu teamă şi profundă neîncredere în orice cancelarie europeană, premierul maghiar este încă idolul unei bune părţi a populaţiei: aceea căreia i-a scăzut rata în franci elveţieni în urma îngheţării cursului, aceea care a salutat cu satisfacţie decizia supra-impozitării băncilor, companiilor din energie, telecom, retail, desfiinţarea pensiilor private obligatorii şi naţionalizarea fondurilor, reducerea Băncii Naţionale la un rol decorativ, cvasi-desfiinţarea de facto a Curţii Constituţionale în esenţa ei, poziţia băţoasă în faţa misiunii FMI etc.
Victor Ponta este deja omul-cheie pentru România următorilor mulţi ani, că ne place sau nu. Norocul nostru poate fi acela că, la mai puţin de 40 de ani câţi are, se va gândi de două ori înainte de a lua măsuri care să-i pericliteze iremediabil relaţiile cu omologii sus-puşi în piramida de putere din Europa. Dl. Ponta este perfect conectat la politica înaltă - inclusiv prin intermediul soţiei sale, europarlamentarul Daciana Sârbu, eficientă, plăcută şi înzestrată cu un bun simţ demn de toată admiraţia - şi ştie că modelul Orbán i-ar putea termina cariera politică înainte de vreme. Între populismul naţionalist admirat de plebea electoare şi ambiţiile sale politice înalte se va da o luptă crâncenă, de al cărei rezultat va depinde evoluţia ulterioară a României.
Dacă votul majoritar într-un tur va fi bătut în cuie, atunci înseamnă că dl. Ponta nu a înţeles miza aceasta uriaşă şi este orbit de perspectiva strălucitoare a guvernării cu o super-majoritate în Parlament, una care îi va lua minţile. Lui şi nouă tuturor.
