Portocale acre şi bandiţei rataţi

“Măi, ce blestem o fi pe poporul ăsta de a ajuns, până la urmă, să aleagă între doi foşti comunişti?”, se întreba retoric dl Băsescu acum 6 ani, pe vremea când îi prepara la foc mic câţiva ani sabatici contracandidatului său la preşedinţie.

Ultimele zile arată că, de fapt, de mulţi ani de zile, alegerea/alegerile s-a/s-au făcut altfel: între proşti grămadă şi mafioţi cu gulere albe. Iată cum parcă îmi vine să empatizez puţin cu amicul nostru Cornel Cernoschi (îl ştiţi, preşedintele Uniunii Persoanelor care nu Votează din România şi urmaşul urmaşilor lui Ştefan cel Mare, Sfânt şi Iute la Mânie, care ar fi vrut să revendice toată Moldova, dar n-avea bani de timbru juridic).

Nu mai departe de ieri, 115 zănateci PDL-işti, în frunte cu trei miniştri-cheie ai Cabinetului Boc (Gheorghe Ialomiţianu, Ioan Botiş şi, cu voia Dvs., ultima pe listă, Elena Udrea), plus liderul de grup din Camera Deputaţilor, Mircea Toader, au votat împreună cu opoziţia două propuneri legislative potrivit cărora taxa pe valoarea adăugată pentru produsele alimentare de bază scade la 5%, iar pensiile sub 2.000 de lei scapă de impozitare, deşi punctul de vedere al guvernului era ferm negativ. Pentru ca povestea să fie şi mai absurdă de atât, votul s-a dat în ajunul primei zile a noii evaluări a misiunii Fondului Monetar Internaţional în România, Jeffrey Franks aflând uluitoarea năzbâtie deodată cu noi toţi. La cald, principalul vinovat pentru confuzie, Mircea Toader, a bâiguit că s-a petrecut o confuzie pe care şi-o asumă.

De atâtea ori am auzit cuvintele astea, că unul sau altul “îşi asumă” o prostie, încât sintagma a ajuns lipsită de sensul său primar. Asumarea unei greşeli atât de hidoase înseamnă, în politică, demisia pe loc, cisterne de cenuşă în cap şi plâns în pumni de ruşine, nu atitudine băţoasă de şef care a zbârcit-o fatal, dar nu contează, că doar e la putere şi e şef. În ce-i priveşte pe miniştrii Finanţelor (dl Ialomiţianu) şi al Muncii (dl Ioan Botiş), prostia lor se relevă pe fondul unei schizofrenii politice din registrul patologicului: ministrul nu este de acord cu ce votează deputatul împreună cu care ocupă aceeaşi piele, dar se resemnează şi spune că “Legislativul s-a pronunţat, noi, Executivul, trebuie să punem în aplicare” (dl Botiş). Ministrul Ialomiţianu a abordat situaţia diferit: “Votul a fost o eroare”, despre care susţine că va fi corectată. Cu minele lor nevinovate de politruci docili, cei doi proaspăt unşi în fruntea a două dintre cele mai importante ministere ale Cabinetului au depăşit acum cu ani-lumină limitele penibilului public, după ce le abordaseră asimptotic de atâtea ori în conferinţele de presă comune, când îşi dădeau rând la a nu spune nimic. Bâlbâiala şi băţoşenia lor sunt simptome indubitabile de inadecvare, deşi calificativul cel mai propriu ar fi chiar acela de prostie puturoasă şi, neapărat, fudulă.

De partea opoziţiei, tabloul pare desprins din parodii contemporane ale filmelor cu mafioţi din anii ’70: “il cappo” trage adânc din trabuc cu ochii la peretele de monitoare şi îşi boscorodeşte la telefon ciracii că nu-i ascultă întru tocmai ordinele. Îşi cheamă la raport sclavii pe cale ierarhică şi le ordonă să scrie şi să rescrie istoria trăită după cum îi dictează interesele proprii. Adevărul se relativizează în aşa hal, încât îşi pierde substanţa, realitatea cotidiană se mută în televizor şi propovăduieşte isteric adevărul spânzurat de limbă, eroii publici sunt decerebraţi, reduşi la stadiul de legumă intelectuală cu ochelari şi cablaţi direct la tubul catodic, în timp ce decidenţii politici se îngrămădesc sub sutana aurie a căpeteniei şi repetă zeloşi roluri din filme porno. În pauze, coboară în plebe şi pupă babe şi bugetari cu aceeaşi gură, storcându-şi lacrimi de crocodil cu talentul pierdut al actorilor de telenovele, al căror pattern de desfăşurare - sex&lacrimi - este dorit a se implementa, ca unic modus vivendi, şi în viaţa reală. Deasupra tuturor, ca un demiurg întors, tronează reţeaua de fondatori ai noii realităţi, care înfierează zilnic “sistemul”, fără a recunoaşte vreo clipită că ei şi nimic mai mult sunt chiar “sistemul” însuşi. O fi chiar aşa sau doar ni se pare, iar demiurgul nu e decât un combinagiu imbecil şi vanitos, dar cu de-ajuns capital cât să joace rolul de geambaş de suflete?

Astăzi, toată respiraţia politică a României nu se află decât în aceste două paradigme, care nu doar că nu se exclud reciproc, ci sunt complementare şi, adeseori, se întretaie. A fi mafiot sau cirac de mafiot nu incumbă inteligenţa, nici pe departe, după cum nici prostia incurabilă nu-i loveşte doar pe cei bipezi şi curaţi la suflet. În afara acestor cercuri strâmte, politica şi politicile statului român au fost suspendate.

Acum şase ani, aveam de ales între doi comunişti. Astăzi nu ne rămâne decât să ne evocăm o anecdotă care circula în şoaptă în perioada comunistă. În ultimii 20 de ani, anecdota pare să fi căpătat o nouă materialitate şi sensuri noi, nebănuite. Se spune că, în marea lui milostenie, Domnul le-a dăruit oamenilor trei calităţi primordiale: cinstea, inteligenţa şi credinţa comunistă. Cu nesfârşita lui înţelepciune, a hotărât însă ca nimeni să nu le aibă pe toate trei deodată, ci numai câte două, cel mult. Aşa încât, cine este cinstit şi inteligent nu e comunist; dacă e cinstit şi comunist, nu e inteligent; dacă e comunist şi inteligent, nu e cinstit.

Ar trebui, oare, introdus încă un candidat, al treilea, la turul II de scrutin al alegerilor?