Portret de grup pe o oglindă

Verdictul: condamnarea la pedeapsa maximă prevăzută de legislaţia norvegiană, 21 de ani de „detenţie preventivă", aşa cum sună terminologia penală norvegiană. Este un tip de pedeapsă specială pentru condamnaţii consideraţi extrem de periculoşi pentru societate şi principala sa menire este aceea de a proteja societatea de influenţa sa malignă. La epuizarea anilor de detenţie, sentinţa poate fi prelungită cu câte 5 ani de detenţie suplimentară, dacă judecătorii de atunci vor considera că pericolul social nu a dispărut între timp. Cum nici condamnatul, nici procurorii nu au atacat decizia, el a fost dus la o închisoare de lângă Oslo, unde i s-a prezentat locul de detenţie în regim carceral semi-închis: un fel de apartament cu trei camere, dintre care un dormitor, o birou cu computer (dar fără internet) şi o sală cu echipamente de fitness.

A intrat în sala de judecată într-o cămaşă impecabil de albă, cravată de mătase lucioasă neagră, un sacou scrobit tot negru şi pantaloni cu dungă fermă. Privirea semeaţă şi odihnită, cu ochii larg şi ostentativ deschişi, fără să clipească, o mină fermă, statornică, de pe care au dispărut de mult, dacă or fi fost vreodată, orice urme de remuşcare sau regret. Cu mâna dreaptă în faţă, ridicată la 45 de grade şi pumnul strâns milităreşte, a salutat scandalos completul de 5 judecători, audienţa din sală, formată din supravieţuitori şi rude ale victimelor, plus o ţară întreagă care îl privea la televizor. Toată lumea aştepta să afle ce au decis judecătorii: Breivik e nebun, prin urmare ar trebui internat într-un spital psihiatric, sau a fost pe deplin conştient de ce a făcut şi în consecinţă merită pedeapsa cu închisoarea? Aici era toată dilema, alimentată de două rapoarte contradictorii redactate de două echipe diferite de psihiatri judiciari. Opinia publică a primit scandalizată primul dintre rapoarte, interpretând că un Breivik nebun ar fi urmat să fie evite confruntarea până la capăt cu justiţia şi nu şi-ar mai fi putut primi pedeapsa. De altfel, însuşi Breivik şi-a susţinut de la bun început sănătatea mintală, şi-a recunoscut cu multă nonşalanţă crimele, le-a povestit în nişte amănunte înfiorătoare, a fost confruntat cu supravieţuitorii, negând tot timpul că ar fi fost mânat în acţiunea criminală de resorturi psihiatrice. A spus tot timpul că nu regretă nimic, că a comis crimele pentru a evita islamizarea ţării şi corcirea naţiunii şi că a fi declarat nebun ar însemna o sentinţă mai teribilă chiar decât pedeapsa cu moartea.

A primit sentinţa cu un rânjet mulţumit. Sala a suspinat a uşurare. Procesul s-a încheiat, cu inculpatul găsit vinovat, nu nebun. El a primit pedeapsa maximă, iar ei vor fi scutiţi să mai audă de el 21 de ani. Norvegia toată a suspinat uşurată pentru că sistemul său judiciar a dus până la capăt un proces care i-a pus la încercare fundamentele teoretice şi filosofice cum nu se mai întâmplase niciodată până acum. De-a lungul sutelor de ore de audieri au avut loc depoziţii şi dialoguri antologice între actorii implicaţi.

La un moment dat, întreaga discuţie se purta în jurul rapoartelor psihiatrilor judiciari. „Nu sunt un caz psihiatric. Sunt totalmente responsabil din punct de vedere penal. Să fi fost un spurcat de jihadist cu barbă, nu m-ar fi supus nimeni unei expertize psihiatrice. Aşa, vor să mă facă nebun. În realitate, sunt un militant naţionalist, care îşi iubeşte ţara până la capăt, cu toată inima, şi sunt victima unui rasism intolerabil", tuna Breivik în timp ce combătea primul raport psihiatric, în sală în timp ce lumea îl privea uluită. Majoritatea celor care au luat cuvântul erau de acord cu varianta că nu e nebun, deşi argumentele au fost diferite. A fost audiat un psihiatru al cărui nepot fusese ucis pe Utøya: „Sunt destui oameni printre noi care împărtăşesc angoasele lui [Breivik] despre imigranţi. În alte ţări, atitudinile anti-imigraţie sunt şi mai puternice. Asta îi face pe toţi nebuni? Eu zic: nebuni nu, periculoşi da", a spus el, contrazicându-i pe autorii primei expertize. „Pe de altă parte, dacă pe toţi oamenii despre care admitem că sunt răi şi periculoşi îi vom trata drept nebuni, atunci reciproca nu ar trebui să fie şi ea adevărată? Oamenii fundamental buni, care îi pun pe ceilalţi şi interesele lor înaintea lor înşile, nu ar trebui luaţi şi ei drept nebuni? Fiecare caz trebuie judecat orice alte instrumente în afară de cele ale psihiatriei, cred eu. Oamenii răi sunt judecaţi şi condamnaţi, oamenii buni sunt apreciaţi şi daţi drept model demn de a fi preluat şi perpetuat. Ce poate fi mai simplu de atât?"

În ziua când s-a anunţat verdictul, cea mai întâlnită atitudine printre prietenii şi cunoscuţii mei a fost de nedumerire: doar 21 de ani? Adică nu a primit pedeapsa cu moartea, nici măcar puşcărie pe viaţă? Ce fel de justiţie mai au şi norvegienii ăia? Tocmai aici e cheia. Au avut un caz cu totul special şi nu au recurs la schimbarea pe picior a legii, ci au judecat la rece, potrivit corpusului statornic de legi penale, în vigoare de mulţi ani, bazat pe fundamente filosofico-juridice care au ajuns să fie chestionate în timpul procesului. Care dintre funcţiile pedepsei penale ar trebui să primeze? Care este principiul metodologic fundamental care ar trebui să stea la baza sistemului penal: principiul reintegrativ sau cel retributiv, cu alte cuvinte rolul principal al pedepsei penale este de a-l corecta pe condamnat, pentru ca la eliberare să poată fi din nou, eventual, un individ viabil şi util, sau este acela de a-i crea o suferinţă prin privarea de libertate sau prin alte mijloace, drept semn al răzbunării pentru faptele sale din partea societăţii pe care sistemul judiciar o reprezintă? Presa a contribuit din plin la crearea acesui mediu de dezbatere, iar discuţiile s-au purtat fără patimă, ci cu interesul sincer de a găsi argumentele cele mai solide, în aşa fel încât sistemul juridic norvegian să progreseze şi să acumuleze forţă şi prestigiu. Tradiţia reintegrativă a legii penale din Norvegia a primat, iar societatea a primit cu bucurie decizia.

Am fost mâhnit când mie însumi mi-a trecut prin cap că 1. doar un nebun de legat poate ucide cu atâta sânge rece 77 de copii şi că 2. merita să fie exterminat, deci pedepsit la moarte, poate chiar chinuit puţin înainte. Să ne gândim: naziştii şi comuniştii au comis milioane de crime, ani la rând, justificându-le pe toate prin faptul că doar aşa lumea avea şanse să devină mai bună. Nici Breivik nu spunea altceva. În măsura în care îndoctrinarea ideologică a fost deranj psihiatric în cazul marilor catastrofe genocidale ale secolului trecut, cu aceeaşi măsură s-a dovedit că trebuie judecat de fiecare dată, inclusiv în cazul Breivik. Dacă vom admite, prin absurd, că crimele Holocaustului şi Gulagului vor fi fost comise de nişte nebuni iraţionali, atunci ar trebui să admitem, fie şi de dragul argumentării, că autorii lor erau victimele propriei lor boli netratate în spitalele psihiatrice, caz în care umanitatea ar fi evitat marile catastrofe de proporţii planetare, iar sărmanii nebuni ar fi scăpat finalmente de amoc. La fel, faptul că, puşi în postura de judecători ai lui Breivik, noi am fi preferat să schimbăm legea numai pentru a-l condamna la moarte şi a-l şi chinui puţin, ne dă măsura felului în care nu ne putem detaşa cu graţioasă raţiune de firea atavică, sălbatică şi răzbunătoare. Şi în plus, ne mai arată că nu înţelegem pe deplin cum funcţionează statul de drept: legea se schimbă doar atunci când societatea consideră că nu o mai reprezintă, că nu îi mai e utilă, nu când reprezentanţii vremelnici ai poporului consideră că lor înşile le-ar fi mai utilă o lege schimbată.

Vă sugerez un exerciţiu de introspecţie sinceră. Puneţi-vă în faţa verdictului dat de cei 5 judecători norvegieni ca în faţa unei oglinzi. Admiţând că nu aveţi totuşi toate datele de amănunt ale depoziţiilor, ce sentinţă aţi alege? S-ar putea să aflaţi lucruri interesante despre sine, ca oameni şi cetăţeni în secolul 21, cel care urmează după secolul marilor catastrofe planetare.