Povestea de mărire a micului clujean
- Scris de Ziua de Cluj
- 15 Iul 2010, 22:41
- Editorial
- Ascultă știrea
Desigur, gusturile nu se discută. Dar dacă efectul unor asemenea alegeri estetice se poate răsfrânge asupra unor comunităţi întregi, iar una dintre ele este chiar comunitatea în care trăiesc, faptul devine de interes public.
Piesa e simplã. Tragi-comédie în câteva acte ratate, pentru acordeon şi taraf, dupã un libret original de Trist’n Tzara Mea. La început, reprezentanţii Depeche Mode au anunţat cã trupa britanicã a acceptat sã susţinã un concert pe 16 mai la Bucureşti, în faţa Casei Poporului. Primarul Vanghelie a intrat în fibrilaţii, temându-se cã pregãtirile pentru concert ar putea periclita chermeza popular-muncitoreascã de 1 Mai, pe care o pune la cale de câţiva ani la rând.
îşi aranjeazã terenul mediatic şi îi muşcã aspru pe britanici de turul pantalonilor: “Cine-s ãştia, Depeche Mode? Dacã mã supãr, nu le dau nicio autorizaţie. îi bag în consiliu şi plãtesc de le sar capacele.” Argumentul decisiv în faţa colegilor sãi de partid denotã din partea vorbitorului o acutã înţelegere a problematicilor politice, sociale şi electorale ale României: “Fanii lor oricum nu voteazã cu noi.” Ce ar mai conta amãnuntul cã primãria de la Sectorul 5 nu are nicio treabã cu autorizaţiile pentru Depeche?
Dintr-o palavrã într-alta, pesediştii ajung la concluzia cã extinderea tradiţiei mititelului de 1 Mai şi în alte oraşe ale ţãrii nu poate fi decât de bun augur înaintea alegerilor pentru PE. Clujeanul Guşã se gândeşte la guşa concitadinilor sãi, ministrul IMM-urilor, Don Niţã, insistã pentru Braşov, iar Vanghelie loveşte din nou: “O sã vizualizãm fenomenul în ansamblu. Nu s-a stabilit exact, acum nu ştiu exact unde vom organiza. S-ar putea sã fie o gândire a zilei de 1 Mai cu 2-3 etape, e posibil sã fie în mai multe oraşe, în mai multe forme”. Urale, aplauze din off, acorduri de acordeon, asezonat cu ţambal acoperit de batiste.
Astfel stând lucrurile, e de datoria noastrã civicã sã ne aducem contribuţia la înãlţarea culturalã a urbei, pe culmile schiţate de marele bãrbat de partid şi sector 5. Umilul meu prinos de recunoştinţã se devoaleazã oferindu-i ideea amplasãrii cortului principal în Piaţa Avram Iancu. Eclectismul urbanistic al actualei pieţe permite ulterioare amenajãri dintre cele mai ingenioase, cu asigurarea cã alãturãri mai surprinzãtoare decât cele deja puse în operã cu greu se vor putea gãsi.
Fântânã artezianã cu leduri şi muzicã de telefon polifonic. Clãdire de Teatru Naţional veche de 103 ani, edificatã într-un baroc-rococo seducãtor, lãsatã într-o paraginã tristã de birocratic-pãcãtoasa administraţie localã. Crãişor hidrocefal al munţilor, cocoţat ameţitor de sus, trateazã cu fundul Catedrala Arhiepiscopalã Ortodoxã şi priveşte în apele cu animale marine ale fântânii de la picioarele sale. Biatã statuie, brav înaintaş, legitimeazã amar sluţirea sistematicã a unei pieţe, a unui centru citadin, a unei foste cetãţi medievale fascinante, a unui oraş întreg, printr-o serie întreagã de decizii urbanistice absurde. Puţin spre interiorul fostei cetãţi, pe latura vesticã a pieţei, Hotelul Beyfin, apoi noul Bulevard al Eroilor, desãvârşesc hidoşenia şi îngroapã adânc parfumul istoric al oraşului.
Prostul gust al edililor, de Ferentari sau de pe Someş, şi puţinãtatea responsabilitãţii civice de care dau ei dovadã, nu sunt taxate nicidecum de electori. Fumul de mangal, mahalaua mutatã în buricul târgului, ţigãnismul generic ce se simte în largul sãu în faţa Casei Poporului sunt elemente constitutive centrale ale unui concept halucinant: 1 Mai muncitoresc cu mici şi bere gratis, dupã indicaţiile ideologice ale unor socialişti de salon, cu melon şi cristale svarovschi la cingãtoare.
“Fanii lor oricum nu voteazã cu noi!” E verdictul care sunã ca un bici. A fost exprimat la Bucureşti, dar şfichiuieşte la fel urechile mele, ale tale, ale tuturor clujenilor. Acum am înţeles de ce ani la rând Clujul s-a dezvoltat împotriva oricãror norme de bun-sim şi minte întreagã. în buricul centrului istoric se ridicã şi se extinde de câţiva ani de zile un hidos mall, botezat inofensiv “Central”.
Spaţiile verzi dispar sub asfalt de parcã nici n-ar fi fost, iar primarul Apostu, pe vremea când era doar candidat, ne fenta cu creionul pe hârtie, cu proiectul sãu de înglobare a pãdurilor din jurul oraşului în intravilan, ca sã iasã verdeaţa la numãrãtoare. Tot acum înţeleg de ce palatele vechiului Cluj austro-ungar nu se oglindesc nici în apele Someşului, nici în cele ale Canalului Morii.
Moara a fost dãrâmatã, iar în locul ei s-a construit, vreme de mulţi ani, clãdirea de beton şi sticlã albastrã. Imaginea deformatã pe care o reflectã, palatul neogotic al profesorului Szeky şi bãtrânul pod de pe strada Horea, obturate de mãnunchiurile nesfârşite de cabluri şi fire, şi şine de tramvai oferã imaginea Clujului de azi. Aceea a unui Cluj cultural sufocat sub betoane şi mojicii, a unui Cluj universitar cu universitãţi jalnice şi universitari arţãgoşi, a unui Cluj istoric cu monumente dãrâmate, a unui (aspirant) Cluj verde, deşi verde vor rãmâne, în curând, doar iarba dintre şinele trenului din garã, cel de pe steagul Consulatului Maghiar şi unda mult-lãudatã de Primãrie.
Mi-e greu s-o spun, dar o mare vinã poartã şi cei care se plâng acum prin cafenele şi la colţ de stradã, dar ani de zile au tãcut şi au stat acasã în zilele de vot. De vinã sunt şi cei care în discuţiile private criticã, iar în cele publice laudã aceleaşi personaje şi fapte, suferind unele dintre cele mai fulgerãtoare şi inexplicabile cazuri de amnezie colectivã din istoria presei româneşti.
Nici ei, nici fanii Depeche Mode, nici clujenii din spiţa celor salvaţi de bravul cioban Donath, cel care a salvat oraşul de otomani, iar apoi a murit de epuizare ca eroul de la Marathon, cã sunt mulţi sau puţini, niciunii nu voteazã cu învingãtorii. în faţa fantei urnei de vot se prezintã însã, cu religiozitate, micul clujean. Iar dacã-i vorba, pânã la urmã, dacã-i bal, apoi bal sã fie! Opriţi orchestra, striviţi sub târnãcoape lãcrãmioara muncitoreascã, scoateţi Armindenii din cãrindare, dãrâmaţi palatele, sã sfârâie grãtarele!
