Cele două sisteme funcţionează în România la fel: precum două subsisteme înzestrate cu multă putere, care controlează parazitând şi distrează enervând. Sub aparenţa unui simulacru de competiţie,...
...ambele sfere au ales să îşi creeze propriile norme de funcţionare cu singurul scop fundamental de auto-protecţie împotriva oricui ar dori să le impună regulile statului de drept. “Clasa politică” şi “Marea familie a fotbalului” au devenit sintagmele-clişeu, deopotrivă identitare şi (de)legitimante, care descriu ipocrit o şleahtă de derbedei cu gulere albe, badigarji la cingătoare şi cârduri de ziarişti hămesiţi adulmecându-le carâmbul ciocatelor. Spectacolul amplu pus în scenă zilnic este urmărit de prostime sub formă de teatru de umbre pe peretele prăfuit de sticlă al televizorului-peşteră, în timp ce dezmăţăraia reală din eşaloanele libere ale puterii rămâne apanajul exclusiv al celor “aleşi”.
La începutul anilor ‘90, când puterea totală a fostului regim s-a disipat în mâinile cui s-a nimerit prin preajmă, membrii hârşâiţi în rele ai Frontului Salvării Naţionale au înţeles că le-ar putea scăpa printre degete şansa căpătuirii fără riscuri dacă vor lăsa lucrurile să evolueze strict în norma democratică. A fost nevoie de măcelul de la Târgu-Mureş, cu inventarea unei confruntări etnice între oameni condamnaţi la convieţuire, pentru ca Securitatea să se transforme într-un SRI albit de păcate. Nu a fost de ajuns şi la doar trei luni noua putere, încă nelegitimată, a simţit nevoia unei ranforsări cu ajutorul paramilitarilor din mină, ajunşi, ca din întâmplare, la plantat de flori cu târnăcoapele printre barbişoane de intelectuali. Noii puternici ai zilei au priceput din prima că “puterea nu înseamnă nimic fără control”, axiomă la fel de valabilă pentru producători de cauciucuri, aviatori sau sisteme administrative.
Concomitent, entuziasmul copilăresc al unei generaţii de fotbalişti a calificat naţionala de fotbal la Coppa del Mondo, unde au obţinut cea mai bună performanţă de până atunci la un campionat mondial. Magnetismul la public al fotbalului, accesibil acum in extenso şi la televizor, a născut premisele apariţiei de idoli falşi, neruşinaţi traficanţi ai simpatiei de care se bucurau jucătorii din teren. Samsarii familiei Becali s-au lăsat de contrabanda cu blugi şi brânză de oaie în burduf de câine, simţind magistral aroma banului adusă de brizele occidentale. Simpatia publică aduce putere, dar... puterea nu înseamnă nimic fără control.
în patrulaterul de forţă al statului român mai apar două personaje, care, legate la ochi şi mai grele de cap, pricep mai greu universalitatea sloganului Pirelli: justiţia şi presa. Fără să existe cu adevărat înainte de 1989, cele două sisteme s-au născut direct îmbătrânite, ca un celebru personaj de film recent. în cazul presei, luate în ansamblu, îmbătrânirea a fost sinonima înţelepciunii pe care o dădea multitudinea de unghiuri din care erau privite lucrurile, cu minuţia unui venerabil ceasornicar, pasionat de munca sa, de care fusese privat zeci de an la rând.
Pe parcurs au început să apară unii care să conştientizeze puterea uriaşă lăsată slobodă în mâinile unor ziarişti neînşeuaţi liberi de contrângeri, aşa încât canalizarea energiei presei şi controlul libertăţii sale nemărginite a devenit o prioritate zero. Procesul de supunere descris nu încetează niciodată, deşi poate fi ambalat oricât de atrăgător; Clujul zilelor noastre nu face vreo excepţie de la această regulă universală.
Spre deosebire de toate celelalte sisteme, justiţia nu a avut ocazia să-şi trăiască vreodată momentul de plenitudine, în care, simultan, să-şi înţeleagă rostul social şi să şi-l poată îndeplini în consecinţă. Niciodată. în mod fundamental, puterea imuabilă a justiţiei stă tocmai în capacitatea sa de a controla respectarea normelor convenite în procesul de distribuire a puterii. Or, o justiţie independentă este cel dintâi duşman al arbitrariului, al controlului puterii după reguli stabilite pe genunchi, în barul din Pipera, în studiouri de televiziune suprapopulate, în birouri dosite, în buzile în care se uşurează marii oameni de stat, prin vestiarele “cavalerilor fluierului”, prin alcovurile folcloristelor sau prin alte surse genuine de istorie politică şi fotbalistică prezentă.
Admit să fiu luat drept naiv, dar aceste zile par primele în care justiţia pare să se fi ridicat pe două picioare şi să fi început a merge copăcel. Celelalte trei sisteme au intrat în vrie. Cu ochii roată vezi doar dragoni multicefali cu feţe de Prostănaci spunând că, fireşte, raţa împunge, Hristoşi falşi devoalându-şi fariseismul în faţa întregii lumi tocmai în Săptămâna Mare, scribalăi nervoşi cărora le tremură pixul cu care ridică ode unor chipuri cioplite în material puturos. Toţi par să fi pierdut controlul şi se simt ameninţaţi să rămână doar cu puterea. Iar puterea nu reprezintă decât un banal fetiş postmodern, dacă pârghiile de control ale sale sunt normele de drept, scrise şi aplicate prin mecanismele puterii judiciare.
